Nimic si nimeni

Cu acestă secundă
poţi să spui orice.
Nu mai doare.
Am tras o dungă albă
peste inima mea.
În jumătate este loc de nimic
în cealaltă, loc pentru nimeni.
În linia albă
te regăsesc pe tine.
Ştii de câte ori te multiplici,
te ştergi şi revii?
Ai fost mereu în alb în ochii mei.
Ai fost restul şi tot.
Nimic şi nimeni
s-au hotărât să ocupe ce era gol.
Dar sunt în inima tuturor
Un plâns de voi
şi un rest de mine.

Remarcat în Cenaclul Junimea Digitală

Zile

Mă reţine un zâmbet,
o frunză
să-ţi spun că te iubesc
eu cad...

Mă opreşte o nouă zi,
ziua de ieri
să o uit pe cea de azi
dar mâine...

Remarcat în Cenaclul Junimea digitală

Nu trântiţi uşa

  Ca o coardă de chitară întinsă la maxim, cu paharul ei de vodcă în mână, aşteaptă.... zgomotul ăla absurd, care o trezeşte şi din cel mai adânc vis. Cineva mereu închide o uşă, iar ei îi răsună ecoul dureros în urechi mult timp după ce tăcerea i-a luat locul. Nu a mai trăit de mult timp nimic altceva, decât tresărirea renunţării oamenilor la viaţa lor. Aşteaptă doar să audă, dar ştie că nu vede niciodată chipul sau capul plecat al celui sau al celei care tocmai a trântit o uşă, sperând că dincolo de ea viaţa lor este mai buna. Ceea ce ei nu ştiu şi nu au de unde să afle, este faptul că, după fiecare închidere, uşa se şi încuie. Sunt cei care se întorc şi bat cu disperare să li se deschidă, dar pe aceştia abia dacă îi aude, în schimb aude mereu laşitatea şi ura cu care ei se răzbună pe o simplă uşă. De ceva vreme nu mai aude nimic. Să fie oare toţi mulţumiţi cu viaţa lor de acum şi nu mai pleacă nimeni? Sau nu mai au oamenii la ce renunţa, deoarece ştiu că nu-i aşteaptă nimic mai bun?

În zâmbet de decembrie

  A trecut zilnic pe lângă tine cu capul plecat. Avea mereu doua degete murdare de praf de cretă. L-ai crezut vreun profesoraş pe la unul din liceele sărace din oraş. De fiecare dată saluta când te vedea, era mereu cu zâmbetul pe buze, dar pe tine nu te interesa. Îl priveai dispreţuitor cum merge pe drumul său. Acum ai găsit un ziar vechi pe masa din bucătărie. Pe prima pagină este poza unui bărbat. A fost găsit in dimineaţa zilei de 30 decembrie lângă zidul muzeului. Era cel mai tânăr cercetător român ce lucra pe ascuns la o descoperire importantă. A ingheţat cu o zi înainte lângă zid ,deoarece uitase cheile acasă şi trebuia să intre în muzeu sau să rămână acolo pentru a nu descoperi nimeni secretul lui. Dar nimeni nu a mai spus apoi la ce lucra. Însă în fiecare zi el ştia că trece pe lângă primarul oraşului, cel care ar fi putut să-i finanţeze întreg proiectul. A murit cu zâmbetul pe buze. Însă nimeni nu ştia că undeva, printre foile cu formule se afla scrisoarea unui geniu umil în care îşi expima dorinţa de a ajuta întreaga lume prin această descoperire.

Să nu minţi

    Pot să iert aproape orice şi să trec peste multe, dar niciodată să nu mă minţi. Indiferent de situaţie, indiferent de cât de rău poţi răni dacă spui adevărul, renunţă, te rog, la minciună in faţa mea. Oferă-mi, rogu-te, adevărul în forma lui brută, în forma cea mai dureroasă şi urâtă, dar nu veni la mine cu falsuri. După fiecare minciună pe care o descopăr, te îndepărtezi tot mai mult de mine....şi frigul ia locul prezenţei tale, oricât de apropiat vei fi de mine, minciunile tale îmi vor aduce câte un strop de gheaţă în inimă. Şi orice ar fi, te rog, să nu taci nicodată. Indiferent de ceea ce te mulţumeşte sau îţi displace la mine, să nu uiţi să-mi spui asta zilnic. Şi nu uita să-mi spui în fiecare zi că mă iubeşti. Asta îmi face mereu ziua mai frumoasă, pentru că ştiu că nu mă minţi. Toţi iubim, fiecare în felul său şi cu pasiunea lui, dar iubim. Să nu minţi când va trebui să spui că de fapt nu te-a interesat nimic nicodată. Te cunoaştem mai bine, tu încă nu vrei să te accepţi şi să te cunoşti aşa cum eşti.

Femeia perfecă

Cosmin stătuse toată ziua în pat gândindu-se la femeia care tocmai plecase din viaţa lui. Îşi amintea de toate momentele în care îşi dorea ca pentru o vereme ea să plece şi să poată sta şi el singur. Şi a plecat. Acum nu vrea decât ca Elena să se întoarcă la el, lângă el. Ajunsese să îl enerveze atât de rău prezenţa ei încât îşi închipuia defecte şi se enerva din orice. Visa la o altă femeie, la femeia perfectă, care să nu îl cicăle niciodată, să fie veşnic tânără şi frumoasă şi să-i împlinească toate dorinţele. Acum vrea să o mai prindă o dată de mână şi să-i spună cât o iubeşte, să-i şoptescă faptul că ea e femeia perfectă pentru el, dar nu a putut să vadă asta până acum. Ştie că într-adevăr a pierdut perfecţiunea. Pentru că ea era completarea lui...şi asta o făcea perfectă. Îi e greu să facă orice altceva fără ea, aşa că stă aici şi aşteaptă să se întâmple ceva. În cele din urmă pune mâna pe telefon şi sună. La celălalt capăt răspunde o voce de bărbat "Elena nu-i aici, nu a fost şi nu va fi vreodată."

De ce sunt bărbaţii nişte porci?

   Să vă lămuresc de la început că eu nu cred acest lucru, dar sunt câteva întâmplări care  m-au determinat să-mi dau seama de ce anume este spusă şi uneori crezută această idee.
   În primul rând, dragilor, trebuie să ştiţi că voi sunteţi de vină pentru această idee. Nu o să luăm în calcul nopţile de beţie prin care vă afirmaţi pe deplin în cinstea acestui nume. E mult mai simplu de atât. V-aţi creat acestă imagine în timp ce, de fapt, voi lucraţi cu dârzenie la imaginea de bărbaţi puternici. Astfel, aţi ajuns să vă mascaţi sentimentele în faţa celorlalţi şi mai ales a femeilor.
   Spre exemplu, dacă se întâmplă ca o relaţie să se sfârşească din dorinţa ei, iar "el" este sincer îndrăgostit de "ea", până să-şi revină el din acestă tristă despărţire, va ava grijă ca în faţa ei să pară un om fără griji care îşi continuă viaţa fără nicio durere în suflet. Faptul că el crede că astfel a arătat cât de bărbat este, o va determina pe ea să-l creadă un nenorocit fără sentimente, un porc.
  Voi nu recunoaşteţi că sunteţi slabi, vreţi să fiţi văzuţi ca nişte oameni puternici, dar seara când mergeţi la culcare, vă doriţi o persoană care să vă ţină în braţe, să vă alinte...însă acest lucru nu se spune niciodată în public. Dacă este posibil atunci trebuie să înjuri, să vrei să baţi pe X deoarece se uita ciudat la tine (că aşa ai văzut tu), lucruri care pe femei, din nou, nu le încântă....Din toate astea voi ajungeţi nişte animale care nu ştiu decât să înjure şi să se bată. 
  Voi nu plângeţi nicodată (aşa spuneţi), dar o faceţi pe ascuns. Atâta vreme cât nu vă vede nimeni nu e nicio problemă. Unei fete nu-i va fi ruşine să plângă în faţa ta, doar că apoi tu vei spune că este o plângăcioasă... ajungi să te arăţi, iar, drept un om fără sentimente.
  Bărbaţii nu sunt porci, sunt oameni şi sunt sensibili, doar că arată acest lucru doar cui vor ei. Şi până la urmă, nu te vei mai plânge de el când va veni spre tine cu zâmbetul pe buze şi toată dragostea în suflet.

Întâlnirea Melaniei cu Victor

Când a ieşit în seara aceea din casă, adia un vânt rece. Nu s-a gândit nicio clipă la ploaie. Era normal să fie mai răcoare, doar era jumătatea lui octombrie. Dar undeva pe drum a început să plouă. Nu avea umbrela la ea, aşa că a încercat, atât cât i-a permis traseul, să meargă mai pe la adăpost. A văzut venind din faţa sa încă un trecător. Şi-a păstrat mersul pe lângă zid, se gândea că are loc să treacă, mai ales că acest om avea şi umbrelă. S-a gândit, în timp ce se apropiau, că a ieşit cu cel puţin un sfert de oră mai târziu din casa decât a făcut ea, sau era din oraş cunoscând schimbările vremii şi a fost prevăzător având astfel umbrela acum la el. I-ar fi priit şi ei o umbrelă, o udase serios ploicica asta, dar mai avea câteva minute şi ajungea la destinaţie. Când a trecut pe lângă ea, respectivul a lovit-o peste umăr, aşa cum loveşti o persoană când vrei să treci prea aproape de ea. S-a întors speriată şi iritată spre acel domn, dar el nici măcar nu s-a uitat la ea. A vrut să-i strige ceva, dar a renunţat. Încruntată şi-a continuat drumul. Vede ferestele mari luminate şi priveşte mesele pline cu oameni. Peste tot e o linişte binevenită. Cunoaşte localul. Este o cafenea foarte cunoscută în oraş. Aici vine aproape în fiecare seară. De când s-a mutat aici şi a închiriat garsoneria aia la etajul doi într-un bloc din carierul de sud, înearcă să stea cât mai puţin în casă seara. Nu-i place să stea singură într-o locuinţă care nu-i aparţine, dar pe care temporar o numeşte "acasă". Mai ales seara, când ajunge de la serviciu şi vede că nu o aşteaptă nimeni şi nimic acolo, ia o carte şi pleacă în oraş. Iniţial ieşea fară ţintă. Nu cunoştea deloc oraşul şi a vrut să încerce câteva locuri. Dintre toate, acesta i-a plăcut cel mai mult. Deja angajaţii o ştiau. Ştiau că îşi ia pentru început o cafea simplă, fără zahăr şi fără lapte, iar mai târziu cel puţin două ceaiuri. Întotdeauna bea ceai negru şi stă până la ore târzii, aproape de închidere. Nu vrea să se întoarcă prea devreme acasă, atât doar cât să se bage în pat, frântă de oboseală. Doar că şi de somn îi e frică. De câteva luni bune nu trece nicio noapte fără un nou coşmar.
Ajunge în faţa uşii şi intră. Nimeni nu întoarce capul să vadă cine a intrat. Aici fiecare îşi vede de treaba lui, de prietenii lui, dar dacă vrei să te aşezi lângă ei, la masa lor, întotdeauna se face loc pentru tine. Se îndreaptă spre o masă liberă, scoate haina udă, şterge apa de pe mâini. Părul îl lasă aşa, o să se usuce el. Scoate cartea şi comandă o cafea. Aroma cafelei proaspat făcută o îndeamnă mereu să închidă ochii şi să inspire cu nesaţ vaporii. Deschide cartea şi incepe să citească. La câteva minute, la masa ei se aşează cineva. I se pare ciudat, de obicei era lăsată în pace. Ridică privirea din rândurile cărţii şi vede în faţa ei tocmai bărbatul care o lovise pe drum (i-a reţinut faţa deoarece nu avea o fizionomie comună, dar totuşi placută). Încă enervată, nu-i adresează niciun cuvânt şi îşi pleacă din nou ochii în lectura ei. Bărbatul stătea zâmbitor în faţa ei.
- Citeşti o carte foarte frumoasă... Am citit-o şi eu acum câţiva ani, cred că pe la aceeaşi vârstă ca tine acum.
Melania ridică din nou ochii, vizibil iritată, dar nu spune nimic. Spera să audă măcar acum scuzele cuvenite..sau mai bine să plece.
Bărbatul îi intinde mana:
- Numele meu este Victor!
Cum ea nu lasă pe nimeni să aştepte cu mâna întinsă îi răspunde sec:
- Melania.
- Un nume foarte frumos!
Incepe să bată din picior. Nu înţelege ce vrea. Nu poate măcar să întoarcă privirea pe stradă când loveşte pe cineva, dar apoi abordează prima persoană întâlnită într-un bar. Halal om! Dar cel mai rău o enervează plăcerea produsă de prezenţa lui. Însă ea nu vrea să cunoască pe nimeni în oraşul acesta. Ştie că nu o să mai stea prea mult aici şi nu vrea din nou să lege prietenii ca apoi să plece în alt loc străin ei. Aşa a făcut mereu. Niciun loc nu-i al ei şi nici locul acesta nu o încântă prea mult. De aceea vrea ca acest om apărut din senin să-i dea pace. Pentru că ştie că altfel va pleca de aici cu zâmbetul pe buze, gândindu-se la bărbatul chipeş din faţa ei. Ea nu-şi permite asemenea extravaganţe. Melania nu vrea să se îndrăgostească. Dar Victor insistă şi spune exact ce trebuie:
- Îmi pare sincer rău pentru ceea ce s-a întâmplat pe stradă mai devreme. Tocmai plecasem de aici în grabă şi eram atât de adîncit in gânduri încat abia după ce am trecut de tine mi-am dat seama că te-am lovit şi nici măcar nu m-am oprit să îmi cer scuze şi să te întreb dacă eşti bine. Când am realizat, m-am întors şi am văzut cum mergi în continuare grăbită. Aşa că m-am întors după tine. Am văzut cum ai intrat aici şi te-ai aşezat la această masă. Recunosc că am stat câteva minute la geam să te privesc. Îmi cer suze dacă sunt prea sincer şi direct, dar eşti o persoană încântătoare. Permite-mi să-ţi cumpăr eu cafeaua în seara aceasta ca să-mi accepţi scuzele.
Nu-i vine să creadă. Nu se aştepta nici măcar la un "iartă-mă" aruncat peste masă, însă atât de multe cuvinte au lăsat-o fără replică. Mai ales că el a spus cele mai potrivite cuvinte. Tot timpul în care el a vorbit, ea privea in continuare în paginile carţii, prefăcându-se că citeşte, dar adevărul este că a încetat să citească de când el s-a aşezat la masă.
Ridică ochii uimiţi spre el şi-i spune cu o voce hotărâtă,dar caldă:
- Nu-i nimic, nici nu mi-am dat seama că tu erai.
El începe să râdă cu hohote, ştia că minte, dar începe să-i vorbească despre altceva.
O oră mai târziu, dacă trecea cineva pe stradă şi se uita prin ferestrele mari ale cafenelei, putea vedea la o masă doi tineri ce beau un vin împreună. Şi dacă se apleacă puţin spre ferestră poate citi titlul cărţii de lângă ei "Dragostea în vremea holerei" de Gabriel Garcia Marquez.

Pe strazile unui oras

De pe straduta din dreapta se aude harmalaie de caini...dupa cum suna sunt in numar mare. Deci varianata aceasta nu e buna. Trebuie sa gasesc pe cineva la ora asta sa intreb incotro. Dar sa nu ma intalnesc cu vreun caine.. mi-e frica de ei de cand m-a muscat unul pe cand treceam prin centrul unui oras... la fel de mare si trist. Nu cred ca mai intalnesc pe cineva la ora asta tarzie. Mi-a inghetat mana pe harta asta indescifrabila. Offf! Unde naiba e strada asta? Unde-i hotelul? Parca nu imi surade ideea unei nopti in gara pe frigurile astea. Macar sa reusesc sa ajung in centrul orasului...acolo sigur gasesc oameni sa ma indrume. Sunt sigura ca pana si in orasul acesta vineri seara sunt multi care ies. Dar de ce ma tot plang? Eu am vrut un week-end aici. Trebuie sa incerc sa-i dau o sansa, chiar daca pana acum mi-a purtat numai ghinion inca de cand am coborat din tren. Parca zaresc mai in fata o statie de taxiuri. Da, sigur, o sa ajung la hotel si o sa pot sa ma odihnesc cat de curand. Insa ma mai opresc putin. E ceva in neregula cu orasul asta. Parca simti tristetea iesind din asfaltul crapat si sunt sigura ca am simtit in groapa pe langa care tocmai am trecut mireasma unei vieti ratate. Probabil de aceea sunt asa mult gropi pe strada asta. Cu siguranta acesti cetateni nu ar trebui sa dea vina pe primar ca nu repara drumul. Doar ei au ros strada. Si caini? Ei cu siguranta plangeau pierderea sansei de a mai capata cate ceva de mancare. Sunt lasati sa moara pe strada, d-aia nu-i aduna nimeni. Si ei au simtit asta. Ma urc in primul taxi:
- La gara, va rog! Trebuie sa prind un tren!

Melania e tristă

  Pe Melania nu o interesa dacă ajunge acolo la timp. Spera cumva să se întâmple ceva, să întârzie trenul, să nu prindă microbuzul. Îşi dorea să amâne cât mai mult revederea cu locul acela. Dar e deja în tren, iar acesta se pune în mişcare. Rămâne cu ochii pierduţi în întunericul de afară, iar imaginea celorlaţi din compartiment reflectată pe sticlă nu-i atrage cu nimic atenţia. Îşi scoate mărul, îl şterge în grabă pe colţul hanoracului şi muşcă cu poftă, dar mărul are gust de plastic. I se face dor de casa de la ţară unde merele au gust de mere şi aerul miroase a bucurie şi libertate. Vrea să se ducă iar acolo, să-şi roage mama să-i facă focul şi ea să se ghemuiască sub pătura de la bunica, aceea ţesută chiar de mâinile ei bătrâne, să fiarbă vin bun de ţară, vin făcut din via tatălui ei şi să se lase îmbătată de aroma de scorţişoară şi să danseze pe muzica focului. Simte cum ochii i se umplu de lacrimi. Ar vrea să fugă de aici... şi oamenii ăştia râd aşa tare... Îşi muşcă buzele şi opreşte plânsul...vede o gară. Nu coboară nimeni. Trenul pleacă iar. În întunericul imediat parcă vede casa  de la  ţară cu ferestrele luminate...mărul îi scapă din mână. Nimeni nu spune nimic. Ea se strânge sub geacă şi începe să plângă încet,astfel încăt nimeni să nu o audă. Rămâne aşa până ajunge la destinaţie. Îşi ia rucsacul greu şi coboară. Se opreşte, se uită în stânga şi în dreapta, dar nu recunoaşte pe nimeni. Îşi dă seama ca iar trebuie să păşească alături de străini în căutarea unui loc al ei. Şi parcă adineauri era acasă cu cana aburindă în mâini...

Nemuritorul

   Vreau să-ţi spun că eu nu sunt de vină pentru ceea ce ţi se întâmplă ţie rău. Vreau să ştii că sunt responsabilă doar pentru ce ţi s-a întâmplat ieri. Am savurat la maxim momentele tale de decădere, m-am bucurat pentru fiecare încordare a sufletului tău în timp ce aşteptai următoarea lovitură. Da, am fost laşă, te-am privit de la distanţă şi nu am vrut să vin în faţa ta să-mi arunc zâmbetul triumfător asupra ta. Tu ştii însă prea bine că acesta este doar începutul. Pentru tot ceea ce ai făcut rău mai ai mult de plătit. Prin faţa ta se vor perinda atâtea persoane încât nu o să mai şti să le numeri, fiecare îţi va prinde inima în mâini după ce ţi-au deschis pieptul cu un cuţit şi o vor opri cât de repede sau încet vor ei, privindu-te fiecare cum mori, pentru că vei fi înviat după fiecare moarte a ta. Vei fi şters ca om şi ca tot ceea ce ai reprezentat şi vei fi dorit sa nu fi fost aşa în toată viaţa ta. Cel mai rău o să te doară moartea ta în faţa zâmbetelor lor. Asta meriţi tu drept răsplată pentru viaţa ta. Veşnicie plăcută!

Promovat şi cerşetor

   -Nu se poate! Nu, maşina mea!
   -Vrei să-ţi spun eu cine a făcut asta?
   Cu ochii ieşiţi din orbite se întoarce spre cerşetorul care duhnea a alcool chiar şi de la 3 metri unde se afla faţă de el.
  -Ce ştii tu despre asta? şi arătă cu degetul maşina, referindu-se desigur la zgârieturile adânci... şi multe de pe capotă şi uşi.
  -Păi, vedeţi dumneavoastră, eu vă spun, dar îmi da-ţi ceva pentru asta?
Omul respira cu greu şi picături de sudoare începuse să-i curgă pe frunte. Se uită la cerşetor în continuare fără niciun răspuns, pare că nici nu-l vede. Încet începe să-şi controleze respiraţia şi să capete o expresie umană a feţei. Se întoarce deznădăjduit cu spatele la "sursa" lui şi se uită în continuare la maşina sa cea nouă. Nu ştie pe nimeni care să poată să-i facă aşa ceva, nu e certat cu nimeni şi chiar de ar fi facut-o copii... dar nu are cum. El se înţelege foarte bine cu copii din bloc, nu-l vede pe niciunul în stare să facă aşa ceva. Cât despre omul din spatele lui care se vrea a fi un bun om şi să-i spună numele făptaşului...mai bine îl ignoră. Acum câţiva ani geamul cel nou de la balcon fusese schimbat, iar în toiul nopţii a fost trezit de un zgomot puternic: cineva aruncase cu o piatră destul de mare şi îl spărsese din prima seară. A reuşit să se ducă repede să se uite în stradă, dar nu a reuşit decât să audă paşi depărtându-se. A doua zi dimineaţă, acelaşi cerşetor îi spunea că a văzut făptaşul de atunci. L-a crezut şi i-a plătit pentru o informaţie falsă, iar acum nu are chef să-i asculte iar minciuna sub formă de poveste interminabilă. Îşi îndreaptă hotărât spatele şi pleacă în timp ce beţivul strigă ceva în urma lui. El se gândeşte că acum, pentru că a fost promovat îşi permite să pună un sistem  bun de alarmă şi să-şi vopsească maşina...chiar azi.

Bună dimineaţa!

   Da, ştiu, nu e ora potrivită pentru asta.  Dar într-o zi bună prefer să îmi imaginez la orice oră că este dimineaţă...v-am spus? E partea cea mai frumoasă din zi!  Nu neg fapul că ador şi ciocolata, merele şi frişca...dar nu o să mă trezesc niciodată cu ele :D.
Aşa că va spun sincer: Bună dimineaţa!

Mă tem de singurătate

     Îmi citeşti fericirea şi tristeţea pe chip de fiecare dată când mă simt astfel, dar nu-ţi spun niciodată de ce sunt tristă însă toată lumea află când mă cuprinde fericirea. Asemeni mie, cei din  jur îşi împart trăirile vesele cu ceilalţi, însă când în lumea noastră interioară plouă refuzăm atingerile sufletului din exterior.
    Îmi doresc să am pe cineva care să râdă împreună cu mine, să trezim soarele împreună dintre aşternuturi răvăşite şi să punem ţara la cale din cinci cuvinte. Mi-e teamă...atunci când mi-e frig mă strâng pe mine în braţe,atunci când sunt fericită râd fals, deoarece fericirea se diminuează când nu ai cu cine să o împarţi şi durerea creşte câd o ţii doar pentru tine. Nu vorbesc de prietenii buni care sunt lângă tine de cele mai multe ori, dar care nu îţi pot umple întreaga singurătate.
   Mi-e teamă să nu am pe cineva la care să mă gândesc, să fug atunci când totul pare că se face praf.
   Mai trist este faptul că în lumea noastră te simţi mereu singur printre oameni, prea mulţi oameni care merg cu capetele plecate şi care nu mai ştiu să zâmbească. Şi gândurile lor adesea sunt blocate la secţiunea "singurătate" din biblioteca gândurilor. Nu-i aşteaptă nimeni cu mâna întinsă, nu vor pune mai mult de un tacâm la masă şi nu vor primi sărutul de noapte bună.
  Recunosc, mă tem de singurătate aşa cum te temeai şi tu atunci când rătăceai singur pe străzi şi ştiai că nu ai puterea să mergi mereu cu capul sus fără un ajutor...dar leacul există undeva,acolo in lume şi trebuie doar să ştiu denumirea corectă.

Articole asemănătoare: Până la ultimul fum; Licitaţie de sentimente; Ce părere am; Unde-i atelierul de sculptură
  

Bărbaţi/ Femei

   Aţi observat cât de amuzanţi şi de drăgălaşi sunt bărbaţii la începutul unei relaţii? De cele mai multe ori, dacă au o nouă prietenă se "laudă" cu ea prietenilor, cunoscuţilor şi mai ales fetelor care încercă să-l cucerească, spunându-le mândru: "ea e prietena mea" sau  "nu pot să vorbesc acum sunt cu prietena/mă duc la prietena mea". Bărbatul spune în stânga şi dreapta ce frumoasă, amuzantă şi deşteaptă este noua lui prietenă şi se fereşte pe cât posibil să o supere sau să-i dea măcar motiv de supărare. Este foarte uşor să-ţi dai seama când un bărbat este la începutul unei relaţii, până să-ţi spună el: nu răspunde la mesaje, la telefon îţi vorbeşte puţin şi pe fugă, iar când acceptă să vă întâlniţi ori nu vine fără ea, ori vine şi-ţi vorbeşte numai despre ea, ori stă foarte puţin. Bineînţeles că în felul acesta el intră în inima "alesei" şi apoi, peste trei, şase sau zece luni începe şi ea să vadă că de fapt numai începutul e frumos.
  Femeile însă... sunt exact invers. La începutul unei relaţii sunt mai retrase în faţa a ceea ce se înfiripă, îşi doresc să iasă cu fetele din primele seri pentru a nu se obişnui mereu cu prezenţa lui. Ele sunt mai rezervate, deoarece ştiu că până la urmă de sub zâmbetele mereu binevoitoare, invitaţiile dese în oraş şi scuzele de a nu ieşi în oraş fără "ea", va ieşi bărbatul supărat că nu mai are spaţiu doar pentru el şi că mai vrea să iasă doar cu prietenii. Ea încercă să-l prezinte cât mai multor cunoscuţi pentru a afla diferite păreri despre el, ca apoi tot ea să se supere că prietenii il plac (sau mai rău,prietenele) şi ajunge să fie posesivă. De acum încep  neînţelegerile, gesturile deranjante care până atunci erau acceptate acum sunt motiv de ceartă, "el" începe să-şi dorească "altceva", "ea" îi  reproşează tot mai des că este infidel, neatent.
   Adevărul este că nu sunt lucruri intenţionate. Bărbatul se bucură ca un copil de o nouă jucărie, de care ajunge la un moment dat să se plictisească, este normal şi inconştient la ei lucrul acesta. Femeia, din fire prevăzătoare, păstrează o anumită distanţă, urmând ideea "dacă te-ai ars odata sufli şi-n iaurt".
  Desigur, există posibilitatea să vorbim de jucăria preferată a bărbatului pe care o să vrea să o păstreze o viaţă sau de plăcerea femeilor de a consuma băuturi fierbinţi.

     :D
 Cînd un bărbat deschide portiera maşinii, soţiei sale, de un lucru poţi fi sigur: ori maşina e nouă, ori femeia!


În timpul unei dispute, o femeie îi spune soţului ei:
- Am fost nebună cînd m-am măritat cu tine!
- Ştiu, da' cum eram îndrăgostit la vremea aceea, nu am observat!

Întoarce-te mâine

        Îţi promit că mâine îmi iau revanşa pentru nepăsarea mea de astăzi. Îţi voi aşterne în prag şi pe gene căldura sufletului meu şi voi risipi din părul tău particula străină de frig. Astăzi am fugit de tine, mi-ai apărut străin între aceleaşi feţe triste... erai atât de obişnuit şi şters încât mi-a fost frică să te mai privesc. Mi-am întors speriată faţa chiar când tu treceai pe lângă mine şi am simţit uşoară atingerea degetelor tale pe obrazul meu... dar mi-a fost teamă să mă uit din nou în ochii tăi de frică să nu descopăr un suflet hoinar şi pregătit ca orice muritor de rând să-mi cerşească un strop de iubire. Ţi-ai trimis sărutul în zbor la mine, dar m-am ferit de el. Îţi trimit acum aceste rânduri să pot să-ţi spun ca astăzi te iubesc şi că vreau să te întorci până mâine. Sau mai bine te întorci mâine dimineaţă. Ştii doar cât de mult îmi plac dimineţile! Răsari tu soarele în locul meu şi adu-mi ceaşca de cafea amară. Ne vom ascunde sub eşarfa verde, trăind fericiţi miracolul zilei străine celorlalţi.

2in1(aberezzzzzzz)

Mi-aţi pus de la început         
caluş.     
Păreri aveam
şi le-aş fi spus,
dar mă închideaţi    
prin triste căi
cu alte uşi.
Mi-aţi spus să tac,
poate-i mai bine,
aşa imi va fi dor şi mâine.

Te ascult cu calm,
un nou concert
cu fast şi şarm
şi eu zâmbesc.
Mă minţi din nou,
zâmbind şi tu.
Dar actul doi
venind titptil,
râzând in Re major
cuţitul ascuţit
va fi înfipt
in La minor.


                                 
      

România mă uimeşti

Pentru faptul că am descoperit oameni care nu ezită să ajute,pentru că trenul personal Bucureşti Nord-Ploieşti Sud este nou şi curat,deşi prea "scurt" pentru toţi studenţii de week-end;pentru faptul că pot să cumpăr o floare şi să-mi fie oferită cu zâmbet;pentru că,deşi plouă şi este frig,oamenii zâmbesc;pentru că am descoperit respect unde nu mă aşteptam;pentru că...în unele zile străzile tale sunt pline de respect,zâmbete,bun-simţ.

Balada omului răcit

Se simte cam slăbit!
Un nou fior îi trece
Din nou prin corpul său
şi simte o prezenţă în casă,
îi suflă în ceafă,
nasul i-l îngheaţă.

Începe să se strângă
de atăt frig
se uită afară,
parcă iar e ceaţă.
Îl apucă acum şi tusea.
E treabă serioasă!
Mai bine sta în casă.
căci nu mai vrea nimic.

Un ceai e bun,
că poate a răcit.
Dar tot e frig.
Nu mai e bun de nimic:
îi curge nasul,
mâinile-i îngheaţă.

Se bagă  în pat,
în pătura cea caldă
închide tot:
ferestre,uşi,
opreşte glasuri.

Ar vrea acum să se scufunde-n pace,
să treacă toti fiorii
si raze iar să iasă
din norii care iată
nu au adus doar vânt,
au mai adus cu ei
şi virusii mişei.

şi,off!e groază
când seara se gândeşte
că mâine dimineaţă
iar va să lase casa
să plece la serviciu.
Şi-i drum lung până acolo
şi iar o să îngheţe.

Mai bine să rămână
încă puţin în pat.
Când o să fie iar
îndeajuns bărbat
se duce şi la muncă...
Poate la primăvară!
Da-i vreme lungă până atunci.
Adoarme dar cu găndul
că ochii nu îi ard.

Dar capul parcă  învarte
mereu idei în zbor
şi iar e frig în casă.
Iar au oprit căldura?
De data asta însă
ei nu au nicio vină.
Doar gripa aceea care
nu l-a iertat nici astăzi.

Frig afara-caldura in suflete

   Cum toata lumea a fost surprinsa de ultimele zile, din cauza frigului si cum majoritatea se plang acum de raceala-ca, deh, virusii astia nu ocolesc pe nimeni slab pregatit(imunitar), cel mai bine este acum sa-ti faci un ceai fierbinte, sa suni cel mai bun prieten sau cea mai buna prietena, sau cel mai bine toti prietenii.Ii pacalesti cu ceaiul ala cald, ca sa poti sa-i scoti din casa dupa ce abia au ajuns si s-au ascuns sub paturica. Si parca este mai bun e ceaiul cand il mai bei cu alte cateva persoane. Parca oamenii au mai mult tendinta sa se stranga acum decat in zilele toride de vara cand nu stiau pe unde sa se ascunda sa aiba mai mult aer de respirat si mai multa racoare. Cel putin la mine in casa asa se intampla:pritenii vin mai des acum(ce-i drept la o sticla de vin), dar macar suntem mai atrasi unii de ceilalti, ca avem caldura sufleteasca destula de oferit. Parca si mie imi vine tot mai des in gand sa sun macar un bun priteten si sa-l invit la un ceai intr-una dintre ceainariile noastre. E mai frumos acum, iti pui mainile inghetate in jurul cestii aburinde si te uiti pe geam zambind:uite ca am scapat deocamdata de frig! E drept, daca te-a gasit raceala nu-ti mai trebuie mai nimic decat ceaiul, medicamentele de raceala si patul cald. Dar suna prietenii din seara asta, ca uite ce frig e afara, si incepi de acum cu bautura aia fierbinte. Ai grija sa ai loc si caldura pentru toti!

Cumva

cumva plapand,cumva pierdut
cumva flamand,cumva tipand
cumva normal,cumva rotund
cumva cerut,cumva uitat
cumva strigat,cumva iertat
cumva de ieri,cumva de azi
cumva de maine,cumva ce-mi ceri
cumva taceri
cumva pe tine,cumva de ce
cumva spre cine,cumva la ce
cumva de unde,cumva placeri
cumva prea multe,cumva dureri
           plapand pierdut
           flamand tipand
           normal rotund
           cerut uitat
           strigat iertat
           de ieri de azi
           de maine ce-mi ceri
           taceri
           pe tine de ce
          spre cine la ce
          de unde placeri
          prea multe dureri

Spitalul de Oncologie din Timisoara

  Inca de cand am facut calatoria aceea la Timisoara mi-au ramas in minte imaginile spitalului in care am fost sa o cautam."Mili"-asa cum ii spuneau toti prietenii si cunoscutii era bolnava de cancer pulmonar si cancer de col uterin,internata la Timisoara pentru operarea in vederea extirparii celui din urma.Am plecat din Pitesti pe la 23:00 si am ajuns in Timisoara spre dimineata,dupa opt ore de mers.Eram 5,iar eu nici macar nu o cunosteam.Nu am stiut motivul acestei deplasari,l-am aflat pe drum,dar eu imi doream sa ajung din nou in Timisoara,asa ca un prieten m-a anuntat ca se pleaca si daca vreau...Bineinteles ca am vrut,insa dupa ce am aflat de ce...Dupa cateva ore de odihna(mai ales soferul avea nevoie) am mers in cautarea sectiei de oncologie.Nu imi mai amintesc adresa,nici nu am incercat sa o retin.Intram pe un gang intr-o  curte.Din stanga se indreapta spre noi,paznicul,grijului:"Ce-i cu noi?".Cautam pe...In dreapta cladirea in care era sectia  de oncologie.Cat de veche,nu pot sa-mi dau cu parerea.Intram intr-un fel de...balcon...prispa..nu stiu exact cum sa-i spun,inchis cu geamuri ca la vechile apartamente.Prin fata noastra trece unul dintre pacienti:slab,tras la fata,cu un bandaj in jurul capului:pe sub barbie si pana pe crestet,de jur-imprejur si  pe dedesubt un mare pansament galben...Acum,nu stiu cum se desfasura treaba inainte,dar mi-e mi-a lasat imaginea unui soldat venit de pe front,undeva prin anii'40.Pe jos,beton.In dreapta siruri de usi vechi,din lemn.Intrebam de Mili si un domn vine sa ne conduca....undeva in stanga erau pastrate niste masinarii vechi si ruginite..si mari..cat sa ocupe cam tot holul.Dusumeaua e veche si scartaie,peretii igrasiosi,crapati si pe alocuri daramati....scara tot veche."La etaj"(mai repede un fel de pod compartimentat) camarute mici cu geamuri joase si 3-4 paturi inghesuite.Cred ca ni s-a spus ca a fost mutata,au dus-o sa o opereze.Ma intorc mecanic dupa ceilalti 4(5 cu nenea care ne arata pe unde trebuie sa mergem si ne explica cum facem sa ajungem in cealalta parte).Un moment ma gandesc ca poate in partea cealalta e "mai bine":putin mai curat,o cladire dotata cu aparate noi,nu masinarii ruginite.Cladirea cealalta(care nu era prea departe,poate la 500m fata de aceasta)e putin mai noua,cu mai multa forfota.Incepem si aici cautarile,aflam de ea.O gasim,abia iesita din operatie intr-un salon in care mirosul de rahat..era insuportabil.Toata lumea a amutit.Ce mai poti sa-i spui unui om abia operat de cancer aflat in chinurile unor dureri groaznice.Se aud cateva incurajari de la unul din grup...unul plange,altul ramane fara cuvinte-ca si mine.Cu greu am reusit sa gasim si doctorul ce o trata....
   De aici,prefer sa inchei...CUM sa tratezi,Doamne,in astfel de locuri oameni suferinzi de boli incurabile?Cum sa-i tii in camarute minuscule,in pod intr-o cladire gata sa cada?Nu-i destul ca se lupta pentru fiecare zi?Pentru razboiul lor dureros nu puteti sa le oferiti mai mult?Nu aveti tratamente-oferiti-le decenta,nu aveti personal-oferiti-le calmante!Nu aveti suflet-muriti voi in locul lor,voi cei ce va faceti palate si va plangeti ca nu aveti bani...Sa stea ei in puf,ei merita,nu voi..nu VOI!

Hoinar. Trecător. Călător

 Hoinar în gânduri şi-n simţiri mă plimb aiurea prin pajişti de vise. Refuz lumii plăcerea de a mă întâlni astăzi. Rătăcesc, lăsând mereu în urmă paşi apăsaţi şi hotărâţi, fără ţintă. Îţi adun batista pierdută ieri din buzunar şi mireasma parfumului de femeie seducătoare. Diafană şi plină de lumină ai hoinărit şi tu ieri pe aici. Uite şi bucheţelul de flori pe care l-am cules pentru tine, iubito. Copii te-au îmbrăţişat în acest loc şi apoi au fugit veseli. Tu ai rămas în urmă, cu urmele pupicilor pe obraji şi cu fericirea crescută în suflet. Mai încolo, te-ai aşezat pe rădăcina stejarului bătrân. Era aşa frumos... şi tu, parcă  abia coborâtă din paradis, ai inspirat tot aerul... nesătulă de puritatea lui....

 Trecător, în gândurile tale, am apărut şi eu lângă tine. Cu micul meu bucheţel de flori ascuns timid la spate. Uimirea ta a fost prea mare, iar eu m-am sufocat în nemişcarea clipei. Buchetul a rămas în locul meu şi l-ai cules de acolo. Ai simţit în el parfumul trecerii mele?

   Călător acum pe tărâmuri cunoscute, mi-am descoperit locul. Acasă, lângă fotografia cea veche: tu, pe rădăcina vechiului stejar şi copii alergând spre tine cu un zmeu fluturând în mânuţele lor. Praful e vechi pe poză, dar nu-l şterg, de frică să nu-ţi şterg fericirea clipei. Adorm cu poza ta în palme pe fotoliul vechi în care îmi stăteai în braţe şi în vis revin la tine... negreşit, statornic, fericit.

Pana la ultimul fum

Am inceput sarbatoarea visurilor impreuna...doar NOI...eu si tu.Fiecare sarut ne aducea pe buze sufletul ca un abur,ca un murmur si respiram impreuna acelasi aer.Eram in lungi momente tacuti..alteori,vorbeam poate prea mult..de fiecare data vorbeam si visam..taceam si visam...acum tind sa cred ca doar eu am fost in acea relatie..dar dupa cum stii intr-o relatie este nevoie de doi.Dar cum de am putut mereu sa te simt acolo,daca ai intors asa brusc spatele si ai aruncat cu pamant pe "NOI"?....cum sa nu ma intreb daca nu cumva a fost un vis....doar ca dupa tot acest timp inca pastrez vie acea lumina a ceea ce am avut si am reprezentat impreuna?Te-am iubit pana la ultimul fum al tigarii dragostei noastre..am fumat iluziile acelea ca si cand nu ar fi avut vreodata sfarsit...insa,m-am ars la degete si am aruncat si eu mucul ramas...tu deja renuntasei la fumatul acesta si....oare ce era in tigara aceea de mi-a lasat sentimentul de fericire continua si inaltare?Poate nu a fost o tigara normala...insa inca mai are efect...uneori fumul ei inca ma face sa zambesc ...inca mai vreau sa pot sa gasesc mucul acela si sa-l inod...sa fumam iar impreuna si sa ne iubim iar pana la un nou ultim fum....sa ne fumam sufletele si sa le lasam sa se mistuie in jar....probabil ca am devenit dependenta de acea tigara..hai,revino,inca mai putem sa fumam impreuna,sa iubim,sa...dar nu,te vad acum...crunt si cenusiu in fata mea,fumezi cu altcineva si ma arde palma de la tigara mea aprinsa cu care ma indreptam spre tine

Ce parere am?!

Acum stiu ca "dupa" urmeaza lunga ta discutie...ei,ce spun eu aici,mai repede e un monolog.Incepi sa vorbesti ca si cand tacerea asta de jumatate de ora in care doar ai gemut si ai respirat sacadat ti-a oprit valul cuvintelor."Dupa" esti mai vorbaret ca niciodata.Imi povestesti tot,important sau neimportant.Insa eu nu te mai pot urmari.Ti-am ascultat mereu peroratiile.Acum ma afund in lumea mea,trag insetata din tigara si refuz sa ascult torentul tau de vorbe.Tu oricum vei continua asa minute in sir.In timpul asta eu sunt dincolo de tine,inspir nori de fum si ma bucur ca este ultima oara cand te ascult.Daca vorbim sincer,oricum nimicul dintre noi nu-i deloc atractiv.Dar te-am acceptat pana acum doar pentru ca...nu stiu de ce...mi-a placut la inceput,acum nu mai are niciun farmec.In timp ce tu vorbesti neintrerupt incerc sa-mi imaginez lumea fara tine,patul tot pentru mine si linistea...o sa mai vorbesti o vreme apoi te vei opri si cu ochii in tavan,pierduti undeva,ma vei intreba "ei,ce parere ai?"...invariabil,asa se sfarseste de fiecare data.De obicei iti raspund,deoarece imi pierdeam timpul ascultandu-te.De data aceasta te privesc,zambesc cu chipul plin de lumina,ma ridic goala si pasesc.Ma voi duce sa fac dus,iar cand voi iesi din baie tu vei fi plecat.Desigur nu o sa intelegi nimic si scena deja vazand-o in mintea mea mi se pare asa nostima.Rad si brusc te aud:

-Ei,ce parere ai?!...