Invat sa merg....Dar ce-i cu aripile?

Mai stii cand ti-am promis ca te voi pastra in suflet pana la sfarsitul timpului...Nu imi dau seama cand s-a terminat timpul.Mai stii cand intindeam mana,te cautam in asternutul inghetat si nu gaseam decat o masa amorfa a sufletului tau?Trist si plangand mereu,asa te-am iubit.Nu ti-ai ascuns doar zambetul in mana plina de intuneric,ti-ai strans si gandurile bune,le-ai pus pe o pleoapa si ai inchis ochii.Astfel le-ai ucis.Ti-ai intors umarul,umarul in care se mai vede doar urma aripilor,cioturi a ceea ce o data iti dadea aripi sa zbori.Ti-ai prins genunchii si cu unghiile trageai incercand sa-i zdrobesti,ti-ai ros calcaiul sperand ca astfel nu vei mai putea merge.Si,iata,mergi!Drept,frumos si singur.Te-ai impiedicat de lacrima mea,ai privit si te-ai intors.Mana ta ce nu mai stia sa se deschida s-a intins catre barbia pe care lacrimile isi lasasera sarata urma.N-ai facut decat sa privesti in ochii mei,luandu-mi astfel durerea.Dar ai strans-o la tine in suflet.N-ai mai putut scapa de ea.Oricate ploi,oaricate mangaieri,nu-ti mai pot lua povara ce iti apasa trupul.Apoi m-ai ridicat.Ciudat,dar parca ai ridicat un fulg.Nu conta ca hainele mele sunt prafuite de sentimente zdrobite.Tot tu le-ai scuturat,dar ti-au ramas in palma,pe degete si unghii.Ai pasit primul.Prea confuza ,n-am mai stiut sa merg.Ai incercat atunci sa ma inveti sa zbor,dar...uitasei ca aripile ti le-ai pierdut.Ai oferit un singur zambet,atat de sincer si de pur!Dar singurul tau zambet mi-a inghetat inima si in ea iubirea ce o simteam pentru oameni...n-am putut sa iubesc mai mult...Ultima oara te-am vazut cand,mergand alaturi de tine,mi-ai zambit din nou,apoi ti-ai intins mainile si ai zburat...Te-ai ridicat atat de usor,precum rugaciunile oamenilor se ridica pana la cer...Mi-am dat seama ca tu erai rugaciunea la care am primit raspuns,iar ultimul tau zambet mi-a dezghetat inima.Si totusi,desi nu credeam,iubirea mea a inceput sa creasca,dar brusc,te-a uitat pentru baiatul din colt de strada,cel pe care toti il credeau cersetor,a carui barbie pe care lacrimile si-au lasat sarata urma am ridicat-o si-n ochii lui am vazut sentimentele pierdute si prafuite si limpezimea sufletului..te-am vazut pe tine,iar eu eram cea care,acum,nu mai avea decat urmele aripilor...

Raul s-a nascut intr-o casa

Stiu doar ca in adunarea trista un singur suflet era pur.Un singur suflet mai privea spre lumina,mai credea in bunatate si mai spera cu zambet.Toata adunarea l-a privit.S-a infiorat.A realizat ca nu mai poate decat sa se ridice si sa plece,altfel totul se va darama.A parasit sala ca o umbra,incercand sa nu calce pe un gand parsiv,sa nu striveasca o raza de lumina.A simtit atingerea delicata a unei maini reci.Ceva a oprit mersul hotarat.Desi stia ca este atingerea sufletului cel mai rau din incapere,s-a intors.Si iata-i,sufletul cel mai pacatos si sufletul curat ca lacrima.Intre ei doar aerul se amesteca si se transforma intr-un vartej al agoniei.Nimic nu ma misca acum...Iar el,Binele,mai drept decat orice suflet pacatos din sala se intoarce si paseste peste prag.Nimeni nu mai indrazneste sa-l opreasca.Pana si sufletul cel mai pacatos stie ca nu-l mai poate intoarce. Umbrele se amesteca.Nu mai e nimic acum doar valmasagul de injurii,de blesteme si plansete,doar strigate de durere si amagire.Aici este casa unde s-a nascut raul.De aici a plecat raul,a inchis cu grija usa si a uitat inauntru cele mai chinuite suflete.Aici este locul cu pamantul cel mai insangerat.Nici toate razboaiele de s-ar fi purtat pe acest pamant nu ar fi putut varsa atata sange.Aici mereu moare cineva...aici mi-a murit sufletul. Au fost aruncate scaune,mese pe geamuri.Nimic nu i-a oprit s-o faca.Dar ceva ii impiedica sa deschida usa,sa sara pe geam,sa cucereasca lumea.L-am vazut pe unul,incerca sa se strecoare.Timid si nestiutor,nimic nu arata diabolicul din el,nimic,doar ochii...asemeni ochii orbilor,incetosati,dar ochi ce priveau prin tine,vedeau totul.Si m-a vazut pe mine,asa nechibzuita cum stateam in mijlocul aleii,cu multimea de chipuri trecand necunoscuta si nepasatoare pe langa mine.M-a vazut si a zambit...oh!Acel zambet!Zambetul unui copil n-ar fi putut fi mai dulce.Si atunci s-a retras,a intrat la adapostul casei.Nu a mai avut curajul sa iasa.Ii era frica de mine?De noi,de oameni?Apoi am inteles ca raul e deja in lume,ca un ajutor i-ar fi de prisos,pentru ca atunci totul se va distruge si raul se va intoarce impotriva raului si nimeni nu va ramane la final. Mi-am continuat drumul spre casa.Aleea era prea neincapatoare pentru multimea de oameni ce se intorceau de la lucru.Toti,oameni franti,cu capul plecat,toate fetele triste cu nici macar o umbra de zambet,se indreptau spre ceea ce ei insisi numeau "acasa".Dar,nu mai exista acel loc,nu mai erau acele case linistite,din amurgul unei seri de primavara tarzie.In fiecare casa un suflet rau statea la panda in incercarea de a face si mai amara ziua unui om deja prea trist.In fiecare casa,in pod sau la subsol un gand bun era strivit in picioare,cu buna-stiinta de un om rau. Un copil plangea pe strada,un batran se ruga sa moara iar.

Stiu ca te-ai gandit...

Stiu ca te-ai gandit macar o data cum ar fi ca pentru o clipa sa poti zbura....Si eu m-am gandit
Gandeste-te cum ar fi ca intr-o zi sa ai curajul sa-ti intinzi mainile si sa te arunci in gol.Sa fii pe un varf de munte,totul in jur sa fie pustiu si doar piatra,iar tu,singur cu vulturii,sa va desfaceti aripile si sa zburati,vulturii-pasari,tu-inger.Si sa plutesti,precum frunza cade lin toamna cand pomul nu-i mai poate suporta greutatea si viata.Tu sa cazi precum un fulg ce s-a desprins din vazduh,de pe randunica ce se intoarce in tara sa,un fulg ce n-a mai putut fi pastrat.Asa tu,te desprinzi de lume cand ea nu te mai poate ocroti si nu-ti mai poate da putere sa-ti continui viata.Sa te arunci sperand ca fiecare fulg cazut si fiecare frunza se vor strange si se vor transforma in aripi ca tu sa poti zbura.Dar oare...adunand toti fulgii si toate frunzele.aripile nu-ti vor deveni grele si atunci greutatea lor in loc sa te ridice,te va trage in jos,te va sfarama,va rupe fiecare mana si vei cadea fara putinta de a te agata de ceva in cadere si iti vei zdrobi trupul plin de rani de fundul pietros al prapastiei peste care trebuia sa zbori?
Hai sa zburam impreuna si,atunci,avand fiecare doar o aripa vom suporta mai usor greutatea si impreuna ne vom ridica spre cer.Sau poate ne vom inveli cu aripi,ce se vor a fii de ingeri si ne vom prabusi impreuna...
Iti simt inima in mana mea,iti simt gandurile in rasuflarea mea si durerea in zambetul meu.Ma arunc increzatoare si te pierd.Nu mai simt nimic,nu ma mai simt,nu te mai simt.Si zbor...zbor fara aripi,doar eu si vulturii si in zbor ma vad pe mine copil,imi privesc sufletul de copil cum ma priveste cu ura ca l-am inchis adanc in mine si acum e prea tarziu sa-l pot salva,pentru ca zborul meu nu ma ridica...si cobor,pe aripi de vant si vise.Ma vad adolescenta si toate problemele dispar brusc.Ma vad pe mine,acum,eu,si nu mai stiu ce sunt,dar te vad si pe tine si atunci inteleg ca intr-adevar am zburat,dar nu acum,acum nu mai pot da timpul inapoi sa ma mai pot salva si nici tu nu ma poti salva.Dar am zburat impreuna in zilele in care rugam clipele sa se lungeasca si-n noptile pe care le rugam sa nu se mai termine.Am zburat cand te-am iubit.Acum totul e doar o durere,o durere muta si privesc cerul : deasupra mea vulturii se invartesc si se apropie asa cum fac asupra unui cadavru.
Vulturii se apropie de mine,dar eu sunt inca vie,nu ma mai simt,simt doar ca din trupul meu se scurge sangele...se apropie...singura incerc sa ma apar,dar nu mai am maini pentru ca mi s-au rupt sub greutatea aripilor...aripi de frunze si fulgi,si atunci imi vad doar zambetul si-ti mai simt ultimul sarut si ultima atingere.Mai simt si ultima mea bataie a inimii si atunci realizez:cadavrul din care vulturii isi vor hrani puii golasi sunt EU...