Zile

Mă reţine un zâmbet,
o frunză
să-ţi spun că te iubesc
eu cad...

Mă opreşte o nouă zi,
ziua de ieri
să o uit pe cea de azi
dar mâine...

Remarcat în Cenaclul Junimea digitală

Nu trântiţi uşa

  Ca o coardă de chitară întinsă la maxim, cu paharul ei de vodcă în mână, aşteaptă.... zgomotul ăla absurd, care o trezeşte şi din cel mai adânc vis. Cineva mereu închide o uşă, iar ei îi răsună ecoul dureros în urechi mult timp după ce tăcerea i-a luat locul. Nu a mai trăit de mult timp nimic altceva, decât tresărirea renunţării oamenilor la viaţa lor. Aşteaptă doar să audă, dar ştie că nu vede niciodată chipul sau capul plecat al celui sau al celei care tocmai a trântit o uşă, sperând că dincolo de ea viaţa lor este mai buna. Ceea ce ei nu ştiu şi nu au de unde să afle, este faptul că, după fiecare închidere, uşa se şi încuie. Sunt cei care se întorc şi bat cu disperare să li se deschidă, dar pe aceştia abia dacă îi aude, în schimb aude mereu laşitatea şi ura cu care ei se răzbună pe o simplă uşă. De ceva vreme nu mai aude nimic. Să fie oare toţi mulţumiţi cu viaţa lor de acum şi nu mai pleacă nimeni? Sau nu mai au oamenii la ce renunţa, deoarece ştiu că nu-i aşteaptă nimic mai bun?

În zâmbet de decembrie

  A trecut zilnic pe lângă tine cu capul plecat. Avea mereu doua degete murdare de praf de cretă. L-ai crezut vreun profesoraş pe la unul din liceele sărace din oraş. De fiecare dată saluta când te vedea, era mereu cu zâmbetul pe buze, dar pe tine nu te interesa. Îl priveai dispreţuitor cum merge pe drumul său. Acum ai găsit un ziar vechi pe masa din bucătărie. Pe prima pagină este poza unui bărbat. A fost găsit in dimineaţa zilei de 30 decembrie lângă zidul muzeului. Era cel mai tânăr cercetător român ce lucra pe ascuns la o descoperire importantă. A ingheţat cu o zi înainte lângă zid ,deoarece uitase cheile acasă şi trebuia să intre în muzeu sau să rămână acolo pentru a nu descoperi nimeni secretul lui. Dar nimeni nu a mai spus apoi la ce lucra. Însă în fiecare zi el ştia că trece pe lângă primarul oraşului, cel care ar fi putut să-i finanţeze întreg proiectul. A murit cu zâmbetul pe buze. Însă nimeni nu ştia că undeva, printre foile cu formule se afla scrisoarea unui geniu umil în care îşi expima dorinţa de a ajuta întreaga lume prin această descoperire.

Să nu minţi

    Pot să iert aproape orice şi să trec peste multe, dar niciodată să nu mă minţi. Indiferent de situaţie, indiferent de cât de rău poţi răni dacă spui adevărul, renunţă, te rog, la minciună in faţa mea. Oferă-mi, rogu-te, adevărul în forma lui brută, în forma cea mai dureroasă şi urâtă, dar nu veni la mine cu falsuri. După fiecare minciună pe care o descopăr, te îndepărtezi tot mai mult de mine....şi frigul ia locul prezenţei tale, oricât de apropiat vei fi de mine, minciunile tale îmi vor aduce câte un strop de gheaţă în inimă. Şi orice ar fi, te rog, să nu taci nicodată. Indiferent de ceea ce te mulţumeşte sau îţi displace la mine, să nu uiţi să-mi spui asta zilnic. Şi nu uita să-mi spui în fiecare zi că mă iubeşti. Asta îmi face mereu ziua mai frumoasă, pentru că ştiu că nu mă minţi. Toţi iubim, fiecare în felul său şi cu pasiunea lui, dar iubim. Să nu minţi când va trebui să spui că de fapt nu te-a interesat nimic nicodată. Te cunoaştem mai bine, tu încă nu vrei să te accepţi şi să te cunoşti aşa cum eşti.

Femeia perfecă

Cosmin stătuse toată ziua în pat gândindu-se la femeia care tocmai plecase din viaţa lui. Îşi amintea de toate momentele în care îşi dorea ca pentru o vereme ea să plece şi să poată sta şi el singur. Şi a plecat. Acum nu vrea decât ca Elena să se întoarcă la el, lângă el. Ajunsese să îl enerveze atât de rău prezenţa ei încât îşi închipuia defecte şi se enerva din orice. Visa la o altă femeie, la femeia perfectă, care să nu îl cicăle niciodată, să fie veşnic tânără şi frumoasă şi să-i împlinească toate dorinţele. Acum vrea să o mai prindă o dată de mână şi să-i spună cât o iubeşte, să-i şoptescă faptul că ea e femeia perfectă pentru el, dar nu a putut să vadă asta până acum. Ştie că într-adevăr a pierdut perfecţiunea. Pentru că ea era completarea lui...şi asta o făcea perfectă. Îi e greu să facă orice altceva fără ea, aşa că stă aici şi aşteaptă să se întâmple ceva. În cele din urmă pune mâna pe telefon şi sună. La celălalt capăt răspunde o voce de bărbat "Elena nu-i aici, nu a fost şi nu va fi vreodată."

De ce sunt bărbaţii nişte porci?

   Să vă lămuresc de la început că eu nu cred acest lucru, dar sunt câteva întâmplări care  m-au determinat să-mi dau seama de ce anume este spusă şi uneori crezută această idee.
   În primul rând, dragilor, trebuie să ştiţi că voi sunteţi de vină pentru această idee. Nu o să luăm în calcul nopţile de beţie prin care vă afirmaţi pe deplin în cinstea acestui nume. E mult mai simplu de atât. V-aţi creat acestă imagine în timp ce, de fapt, voi lucraţi cu dârzenie la imaginea de bărbaţi puternici. Astfel, aţi ajuns să vă mascaţi sentimentele în faţa celorlalţi şi mai ales a femeilor.
   Spre exemplu, dacă se întâmplă ca o relaţie să se sfârşească din dorinţa ei, iar "el" este sincer îndrăgostit de "ea", până să-şi revină el din acestă tristă despărţire, va ava grijă ca în faţa ei să pară un om fără griji care îşi continuă viaţa fără nicio durere în suflet. Faptul că el crede că astfel a arătat cât de bărbat este, o va determina pe ea să-l creadă un nenorocit fără sentimente, un porc.
  Voi nu recunoaşteţi că sunteţi slabi, vreţi să fiţi văzuţi ca nişte oameni puternici, dar seara când mergeţi la culcare, vă doriţi o persoană care să vă ţină în braţe, să vă alinte...însă acest lucru nu se spune niciodată în public. Dacă este posibil atunci trebuie să înjuri, să vrei să baţi pe X deoarece se uita ciudat la tine (că aşa ai văzut tu), lucruri care pe femei, din nou, nu le încântă....Din toate astea voi ajungeţi nişte animale care nu ştiu decât să înjure şi să se bată. 
  Voi nu plângeţi nicodată (aşa spuneţi), dar o faceţi pe ascuns. Atâta vreme cât nu vă vede nimeni nu e nicio problemă. Unei fete nu-i va fi ruşine să plângă în faţa ta, doar că apoi tu vei spune că este o plângăcioasă... ajungi să te arăţi, iar, drept un om fără sentimente.
  Bărbaţii nu sunt porci, sunt oameni şi sunt sensibili, doar că arată acest lucru doar cui vor ei. Şi până la urmă, nu te vei mai plânge de el când va veni spre tine cu zâmbetul pe buze şi toată dragostea în suflet.

Întâlnirea Melaniei cu Victor

Când a ieşit în seara aceea din casă, adia un vânt rece. Nu s-a gândit nicio clipă la ploaie. Era normal să fie mai răcoare, doar era jumătatea lui octombrie. Dar undeva pe drum a început să plouă. Nu avea umbrela la ea, aşa că a încercat, atât cât i-a permis traseul, să meargă mai pe la adăpost. A văzut venind din faţa sa încă un trecător. Şi-a păstrat mersul pe lângă zid, se gândea că are loc să treacă, mai ales că acest om avea şi umbrelă. S-a gândit, în timp ce se apropiau, că a ieşit cu cel puţin un sfert de oră mai târziu din casa decât a făcut ea, sau era din oraş cunoscând schimbările vremii şi a fost prevăzător având astfel umbrela acum la el. I-ar fi priit şi ei o umbrelă, o udase serios ploicica asta, dar mai avea câteva minute şi ajungea la destinaţie. Când a trecut pe lângă ea, respectivul a lovit-o peste umăr, aşa cum loveşti o persoană când vrei să treci prea aproape de ea. S-a întors speriată şi iritată spre acel domn, dar el nici măcar nu s-a uitat la ea. A vrut să-i strige ceva, dar a renunţat. Încruntată şi-a continuat drumul. Vede ferestele mari luminate şi priveşte mesele pline cu oameni. Peste tot e o linişte binevenită. Cunoaşte localul. Este o cafenea foarte cunoscută în oraş. Aici vine aproape în fiecare seară. De când s-a mutat aici şi a închiriat garsoneria aia la etajul doi într-un bloc din carierul de sud, înearcă să stea cât mai puţin în casă seara. Nu-i place să stea singură într-o locuinţă care nu-i aparţine, dar pe care temporar o numeşte "acasă". Mai ales seara, când ajunge de la serviciu şi vede că nu o aşteaptă nimeni şi nimic acolo, ia o carte şi pleacă în oraş. Iniţial ieşea fară ţintă. Nu cunoştea deloc oraşul şi a vrut să încerce câteva locuri. Dintre toate, acesta i-a plăcut cel mai mult. Deja angajaţii o ştiau. Ştiau că îşi ia pentru început o cafea simplă, fără zahăr şi fără lapte, iar mai târziu cel puţin două ceaiuri. Întotdeauna bea ceai negru şi stă până la ore târzii, aproape de închidere. Nu vrea să se întoarcă prea devreme acasă, atât doar cât să se bage în pat, frântă de oboseală. Doar că şi de somn îi e frică. De câteva luni bune nu trece nicio noapte fără un nou coşmar.
Ajunge în faţa uşii şi intră. Nimeni nu întoarce capul să vadă cine a intrat. Aici fiecare îşi vede de treaba lui, de prietenii lui, dar dacă vrei să te aşezi lângă ei, la masa lor, întotdeauna se face loc pentru tine. Se îndreaptă spre o masă liberă, scoate haina udă, şterge apa de pe mâini. Părul îl lasă aşa, o să se usuce el. Scoate cartea şi comandă o cafea. Aroma cafelei proaspat făcută o îndeamnă mereu să închidă ochii şi să inspire cu nesaţ vaporii. Deschide cartea şi incepe să citească. La câteva minute, la masa ei se aşează cineva. I se pare ciudat, de obicei era lăsată în pace. Ridică privirea din rândurile cărţii şi vede în faţa ei tocmai bărbatul care o lovise pe drum (i-a reţinut faţa deoarece nu avea o fizionomie comună, dar totuşi placută). Încă enervată, nu-i adresează niciun cuvânt şi îşi pleacă din nou ochii în lectura ei. Bărbatul stătea zâmbitor în faţa ei.
- Citeşti o carte foarte frumoasă... Am citit-o şi eu acum câţiva ani, cred că pe la aceeaşi vârstă ca tine acum.
Melania ridică din nou ochii, vizibil iritată, dar nu spune nimic. Spera să audă măcar acum scuzele cuvenite..sau mai bine să plece.
Bărbatul îi intinde mana:
- Numele meu este Victor!
Cum ea nu lasă pe nimeni să aştepte cu mâna întinsă îi răspunde sec:
- Melania.
- Un nume foarte frumos!
Incepe să bată din picior. Nu înţelege ce vrea. Nu poate măcar să întoarcă privirea pe stradă când loveşte pe cineva, dar apoi abordează prima persoană întâlnită într-un bar. Halal om! Dar cel mai rău o enervează plăcerea produsă de prezenţa lui. Însă ea nu vrea să cunoască pe nimeni în oraşul acesta. Ştie că nu o să mai stea prea mult aici şi nu vrea din nou să lege prietenii ca apoi să plece în alt loc străin ei. Aşa a făcut mereu. Niciun loc nu-i al ei şi nici locul acesta nu o încântă prea mult. De aceea vrea ca acest om apărut din senin să-i dea pace. Pentru că ştie că altfel va pleca de aici cu zâmbetul pe buze, gândindu-se la bărbatul chipeş din faţa ei. Ea nu-şi permite asemenea extravaganţe. Melania nu vrea să se îndrăgostească. Dar Victor insistă şi spune exact ce trebuie:
- Îmi pare sincer rău pentru ceea ce s-a întâmplat pe stradă mai devreme. Tocmai plecasem de aici în grabă şi eram atât de adîncit in gânduri încat abia după ce am trecut de tine mi-am dat seama că te-am lovit şi nici măcar nu m-am oprit să îmi cer scuze şi să te întreb dacă eşti bine. Când am realizat, m-am întors şi am văzut cum mergi în continuare grăbită. Aşa că m-am întors după tine. Am văzut cum ai intrat aici şi te-ai aşezat la această masă. Recunosc că am stat câteva minute la geam să te privesc. Îmi cer suze dacă sunt prea sincer şi direct, dar eşti o persoană încântătoare. Permite-mi să-ţi cumpăr eu cafeaua în seara aceasta ca să-mi accepţi scuzele.
Nu-i vine să creadă. Nu se aştepta nici măcar la un "iartă-mă" aruncat peste masă, însă atât de multe cuvinte au lăsat-o fără replică. Mai ales că el a spus cele mai potrivite cuvinte. Tot timpul în care el a vorbit, ea privea in continuare în paginile carţii, prefăcându-se că citeşte, dar adevărul este că a încetat să citească de când el s-a aşezat la masă.
Ridică ochii uimiţi spre el şi-i spune cu o voce hotărâtă,dar caldă:
- Nu-i nimic, nici nu mi-am dat seama că tu erai.
El începe să râdă cu hohote, ştia că minte, dar începe să-i vorbească despre altceva.
O oră mai târziu, dacă trecea cineva pe stradă şi se uita prin ferestrele mari ale cafenelei, putea vedea la o masă doi tineri ce beau un vin împreună. Şi dacă se apleacă puţin spre ferestră poate citi titlul cărţii de lângă ei "Dragostea în vremea holerei" de Gabriel Garcia Marquez.