Când a ieşit în seara aceea din casă, adia un vânt rece. Nu s-a gândit nicio clipă la ploaie. Era normal să fie mai răcoare, doar era jumătatea lui octombrie. Dar undeva pe drum a început să plouă. Nu avea umbrela la ea, aşa că a încercat, atât cât i-a permis traseul, să meargă mai pe la adăpost. A văzut venind din faţa sa încă un trecător. Şi-a păstrat mersul pe lângă zid, se gândea că are loc să treacă, mai ales că acest om avea şi umbrelă. S-a gândit, în timp ce se apropiau, că a ieşit cu cel puţin un sfert de oră mai târziu din casa decât a făcut ea, sau era din oraş cunoscând schimbările vremii şi a fost prevăzător având astfel umbrela acum la el. I-ar fi priit şi ei o umbrelă, o udase serios ploicica asta, dar mai avea câteva minute şi ajungea la destinaţie. Când a trecut pe lângă ea, respectivul a lovit-o peste umăr, aşa cum loveşti o persoană când vrei să treci prea aproape de ea. S-a întors speriată şi iritată spre acel domn, dar el nici măcar nu s-a uitat la ea. A vrut să-i strige ceva, dar a renunţat. Încruntată şi-a continuat drumul. Vede ferestele mari luminate şi priveşte mesele pline cu oameni. Peste tot e o linişte binevenită. Cunoaşte localul. Este o cafenea foarte cunoscută în oraş. Aici vine aproape în fiecare seară. De când s-a mutat aici şi a închiriat garsoneria aia la etajul doi într-un bloc din carierul de sud, înearcă să stea cât mai puţin în casă seara. Nu-i place să stea singură într-o locuinţă care nu-i aparţine, dar pe care temporar o numeşte "acasă". Mai ales seara, când ajunge de la serviciu şi vede că nu o aşteaptă nimeni şi nimic acolo, ia o carte şi pleacă în oraş. Iniţial ieşea fară ţintă. Nu cunoştea deloc oraşul şi a vrut să încerce câteva locuri. Dintre toate, acesta i-a plăcut cel mai mult. Deja angajaţii o ştiau. Ştiau că îşi ia pentru început o cafea simplă, fără zahăr şi fără lapte, iar mai târziu cel puţin două ceaiuri. Întotdeauna bea ceai negru şi stă până la ore târzii, aproape de închidere. Nu vrea să se întoarcă prea devreme acasă, atât doar cât să se bage în pat, frântă de oboseală. Doar că şi de somn îi e frică. De câteva luni bune nu trece nicio noapte fără un nou coşmar.
Ajunge în faţa uşii şi intră. Nimeni nu întoarce capul să vadă cine a intrat. Aici fiecare îşi vede de treaba lui, de prietenii lui, dar dacă vrei să te aşezi lângă ei, la masa lor, întotdeauna se face loc pentru tine. Se îndreaptă spre o masă liberă, scoate haina udă, şterge apa de pe mâini. Părul îl lasă aşa, o să se usuce el. Scoate cartea şi comandă o cafea. Aroma cafelei proaspat făcută o îndeamnă mereu să închidă ochii şi să inspire cu nesaţ vaporii. Deschide cartea şi incepe să citească. La câteva minute, la masa ei se aşează cineva. I se pare ciudat, de obicei era lăsată în pace. Ridică privirea din rândurile cărţii şi vede în faţa ei tocmai bărbatul care o lovise pe drum (i-a reţinut faţa deoarece nu avea o fizionomie comună, dar totuşi placută). Încă enervată, nu-i adresează niciun cuvânt şi îşi pleacă din nou ochii în lectura ei. Bărbatul stătea zâmbitor în faţa ei.
- Citeşti o carte foarte frumoasă... Am citit-o şi eu acum câţiva ani, cred că pe la aceeaşi vârstă ca tine acum.
Melania ridică din nou ochii, vizibil iritată, dar nu spune nimic. Spera să audă măcar acum scuzele cuvenite..sau mai bine să plece.
Bărbatul îi intinde mana:
- Numele meu este Victor!
Cum ea nu lasă pe nimeni să aştepte cu mâna întinsă îi răspunde sec:
- Melania.
- Un nume foarte frumos!
Incepe să bată din picior. Nu înţelege ce vrea. Nu poate măcar să întoarcă privirea pe stradă când loveşte pe cineva, dar apoi abordează prima persoană întâlnită într-un bar. Halal om! Dar cel mai rău o enervează plăcerea produsă de prezenţa lui. Însă ea nu vrea să cunoască pe nimeni în oraşul acesta. Ştie că nu o să mai stea prea mult aici şi nu vrea din nou să lege prietenii ca apoi să plece în alt loc străin ei. Aşa a făcut mereu. Niciun loc nu-i al ei şi nici locul acesta nu o încântă prea mult. De aceea vrea ca acest om apărut din senin să-i dea pace. Pentru că ştie că altfel va pleca de aici cu zâmbetul pe buze, gândindu-se la bărbatul chipeş din faţa ei. Ea nu-şi permite asemenea extravaganţe. Melania nu vrea să se îndrăgostească. Dar Victor insistă şi spune exact ce trebuie:
- Îmi pare sincer rău pentru ceea ce s-a întâmplat pe stradă mai devreme. Tocmai plecasem de aici în grabă şi eram atât de adîncit in gânduri încat abia după ce am trecut de tine mi-am dat seama că te-am lovit şi nici măcar nu m-am oprit să îmi cer scuze şi să te întreb dacă eşti bine. Când am realizat, m-am întors şi am văzut cum mergi în continuare grăbită. Aşa că m-am întors după tine. Am văzut cum ai intrat aici şi te-ai aşezat la această masă. Recunosc că am stat câteva minute la geam să te privesc. Îmi cer suze dacă sunt prea sincer şi direct, dar eşti o persoană încântătoare. Permite-mi să-ţi cumpăr eu cafeaua în seara aceasta ca să-mi accepţi scuzele.
Nu-i vine să creadă. Nu se aştepta nici măcar la un "iartă-mă" aruncat peste masă, însă atât de multe cuvinte au lăsat-o fără replică. Mai ales că el a spus cele mai potrivite cuvinte. Tot timpul în care el a vorbit, ea privea in continuare în paginile carţii, prefăcându-se că citeşte, dar adevărul este că a încetat să citească de când el s-a aşezat la masă.
Ridică ochii uimiţi spre el şi-i spune cu o voce hotărâtă,dar caldă:
- Nu-i nimic, nici nu mi-am dat seama că tu erai.
El începe să râdă cu hohote, ştia că minte, dar începe să-i vorbească despre altceva.
O oră mai târziu, dacă trecea cineva pe stradă şi se uita prin ferestrele mari ale cafenelei, putea vedea la o masă doi tineri ce beau un vin împreună. Şi dacă se apleacă puţin spre ferestră poate citi titlul cărţii de lângă ei "Dragostea în vremea holerei" de Gabriel Garcia Marquez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu