Melania e tristă

  Pe Melania nu o interesa dacă ajunge acolo la timp. Spera cumva să se întâmple ceva, să întârzie trenul, să nu prindă microbuzul. Îşi dorea să amâne cât mai mult revederea cu locul acela. Dar e deja în tren, iar acesta se pune în mişcare. Rămâne cu ochii pierduţi în întunericul de afară, iar imaginea celorlaţi din compartiment reflectată pe sticlă nu-i atrage cu nimic atenţia. Îşi scoate mărul, îl şterge în grabă pe colţul hanoracului şi muşcă cu poftă, dar mărul are gust de plastic. I se face dor de casa de la ţară unde merele au gust de mere şi aerul miroase a bucurie şi libertate. Vrea să se ducă iar acolo, să-şi roage mama să-i facă focul şi ea să se ghemuiască sub pătura de la bunica, aceea ţesută chiar de mâinile ei bătrâne, să fiarbă vin bun de ţară, vin făcut din via tatălui ei şi să se lase îmbătată de aroma de scorţişoară şi să danseze pe muzica focului. Simte cum ochii i se umplu de lacrimi. Ar vrea să fugă de aici... şi oamenii ăştia râd aşa tare... Îşi muşcă buzele şi opreşte plânsul...vede o gară. Nu coboară nimeni. Trenul pleacă iar. În întunericul imediat parcă vede casa  de la  ţară cu ferestrele luminate...mărul îi scapă din mână. Nimeni nu spune nimic. Ea se strânge sub geacă şi începe să plângă încet,astfel încăt nimeni să nu o audă. Rămâne aşa până ajunge la destinaţie. Îşi ia rucsacul greu şi coboară. Se opreşte, se uită în stânga şi în dreapta, dar nu recunoaşte pe nimeni. Îşi dă seama ca iar trebuie să păşească alături de străini în căutarea unui loc al ei. Şi parcă adineauri era acasă cu cana aburindă în mâini...