Morţilor născuţi târziu

Nu mai am de unde strânge
plăceri de naştere târzie
se bate ceasul cu minutul,
iar ora e trecută de vecie
             Pe tot pământul.

Plânge durerea din adâncuri
şi e tăcere în morminte
când cerul monoton se stinge
pe notele de marş funebru
         Lăsate de Chopin, maestrul.

Mă ţin de mână cu trecutul,
viaţa alege iar pământul.
Zâmbesc din sufletul pustiu
morţilor născuţi târziu
           În a cerului orchestră.

Doar pământul te mai schimbă

curg cuvinte prin venele tale,
buzele vineţii rămân nemişcate.
ochii, blocaţi in eternitate
urmăresc aurore boreale.


jumătatea poem s-a spus
cu vers alb in talpă
şi rimă incrucişată
pe fruntea grea a celui dus.

jumătatea proză se agaţă
de glasul ciocârliei
cântând sonor durerea gliei
şi dreptul omului la viaţă.

sfârşitul tău descris in pagini
de corectură n-are parte...
in tine e aproape moarte
dar nu doreşti să i te inclini.


Remarcat în Cenaclul Junimea digitală

Aproape uman

Pentru nemurirea
sufletului meu
te scald in lună
şi sorb picăturile din tine
...lacrimi.

Păcătos in credinţa mea
renunţi la stele.
Inălţarea trăită
te aduce mai aproape
de lume.

Din pământ aduni rădăcini
cu freamăt de copaci.
Din râuri strecori sărutări
nesărate şi amitiri.

Acum ştii:
auzi pentru ultima oară
luna cum răsare.

Te stingi trăind printre oameni.

Remarcat în Cenaclul Junimea Digitală

Buchetul meu de flori

Lăsam pământul să se zbată sub palmă,
cu puseuri de durere,
ciocneam idei de tâmple
despre viaţă şi cum nu iubim.
Căutam deceniul potrivit,
in care mâna ta era tânără
şi draperiile ne ascundeau
de anotimpuri şi zboruri.
Dormeam nopţile cu buzele
pe pământul florilor
şi mă trezeam ascunsă sub rouă.
Pământul mă acoperea,
mâinile mele căutau
adânc in mine ieşirea,
gândurile imi creşteau flori...


Remarcat în  Cenaclul Junimea Digitală

Poveste

Îmi fug gânduri spre tine,
pierdut in linişte profundă
mi te alături,
imi povesteşti despre eşec,
durere, iubire, despărţire,
viaţă, oameni...
fără să te ştiu,
fără să vreau să te ştiu
mă inveţi despre tine,
cu fiecare răsuflare simt
şi ştiu că te pierd mai mult.
Vreau să iţi spun
despre cum nu am ştiut să fiu.
Această tristă cunoaştere
aduce un gol...intre noi.
Mi-e teamă să mă mişc
mult timp după ce tăcerea
a rămas opacă intre noi.
Descriu o umbră spre tine
şi mă inchin urechii tale stângi
in care iţi şoptesc cum m-ai invăţat
să mă nasc.
O plecăciune, un sărut şi pălăria
sub care te-am ascuns de lume.
Mai spune o poveste!

Ştii cum e

  Să vrei să rezişti, să simţi că nu mai ai putere, dar totuşi să te ridici singur. Să aştepţi o mână intinsă, un sprijin, dar totuşi să te ascunzi de ajutor. Nu mai vrei să simţi incă un eşec al acţiunilor tale intreprinse doar pentru a face ceva mai bine. Nu mai poţi să aştepti şi să priveşti un nou răsărit care pentru tine să nu insemne altceva decât o nouă zi fără reuşite, o zi ca oricare alta. Să vrei să iubeşti, dar să iţi fie frică de despărţire, insă să mai ai incă puterea să faci altcuiva acelaşi lucru. Să spui mereu adevărul tău insă nimeni să nu te creadă, pentru că toţi sunt mincinoşi şi nu pot să accepte ideea că intradevăr cineva chiar nu şi-a creat o mască să se ascundă. Te vezi prin ochii lor şi te intristezi. Vrei să ţipi că tu nu eşti aşa. Incerci, le arăţi, dar ei văd doar ce vor. Vrei să accepţi, doar ştii că eşti inconjurat de oameni, dar incep să te apese toate aceste false păreri şi gesturi. Obosit şi simţindu-te tot mai bătrân fără să fii cu adevărat, incepi să te ascunzi in tine. Nu mai vrei de acum să te vadă cineva. Mai vrei doar să poţi să plângi, să poţi astfel să simţi că ai mai scăpat de povara atâtor suferinţi. Dar nici măcar asta nu iţi iese. Doar ştii cum e. Ai fost până acum de atâtea ori in situaţia asta. Mai trist e faptul că şi ei au fost. Dar ei au uitat şi se prefac acum că inţeleg, dar nu au invăţat la timpul potrivit nimic din asta. Te ascunzi in viaţa ta, incerci să dormi, dar nici somnul nu vine şi dimineaţa te găseşte cu gânduri invălmăşite pe care nu le inţelegi. Nicio soluţie... şi iar răsăritul.

Am crezut că pot să cresc om

  Cineva vorbeşte in casă. E doar televizorul. L-a aprins până la urmă doar ca să se audă ceva şi să nu mai fie atâta linişte. Ultima oară a vrut să-l aprindă..cu benzină. Dar nu a  făcut asta pentru că nu era al ei. Telefonul mobil s-a descărcat de mult şi nu a mai vrut să-l încarce, iar fixul nu mai sună oricum. A renunţat de mult să mai creadă că o mai poate salva cineva sau ceva. A lucrat o vreme la un ziar. Era ceea ce îşi dorea. Scria totul din suflet, dar asta însemna că scria doar adevărul. A mers o vreme bine, la  început era criticată, apoi aplaudată, apoi mulţi au început să o vorbească doar de rău şi să o privească încruntaţi. A fost concediată. Oamenii deranjaţi de adevărul din articolele ei au dat publicaţiei două variante: ori renunţă la ea, ori vor primi o amendă de o să-i usture şi în fund până o vor plăti sau vor fi închişi. Bineînţeles că ea a rămas fără un loc de muncă. Povestea a fost, desigur publictă altfel. S-a cerut publicarea unui articol mincinos în care se spunea despre ea că este o falsă persoană, care obţinea informaţii din surse ilegale şi că tot ceea ce publica ea erau doar minciuni. Şi nimeni nu a mai căutat-o pentru angajare. Nimeni nu mai voia să audă adevăruri dureroase. Toţi au ales să trăiască astfel şi ea a fost dată uitării. Iar ei mint frumos în continuare şi naivii, oamenii, îi cred. Nu mai are nici oameni care să o susţină. Toţi prietenii ei s-au evaporat după acest incident. Câtă vreme a fost totul bine şi ea era apreciată şi prietenii îşi aminteau de ea. Dar acum nu. Nişte ipocriţi. Iar ceilalţi nişte căcaţi. O vreme la uşa ei mai bătea câte un rătăcit ce îşi amintea brusc de ea. La un moment dat s-a săturat de pretinsa lor înţelegere. Nu mai deschidea nimănui uşa. Acum parcă îşi dorea să mai audă pe cineva. Dar nu mai avea ea ce să spună. Renunţase să mai gândească. Ultima carte începută, zăcea deschisă pe masă. Nu mai citise nici măcar un cuvânt. Stătea toată ziua în faţa televizorului, se uita la filme proaste şi fuma...uneori mai bea apă, dar cel mai adesea cafea. Ţigara şi cafeaua îi erau nelipsite. Însă nu mai avea mulţi bani. În curând nici d-astea nu va mai putea să-şi cumpere. Se gândea să se ducă la ţară, la părinţi. Dar nu voia să se întoarcă la ei spunând că marea lor fetiţă luptătoare a eşuat şi a renunţat, a fost învinsă. Nu putea să facă asta, mai bine aştepta în tăcere. Peste două zile trebuie să plătească şi chiria, dar nu are cu ce. Probabil că va fi dată afară. Facturile nu le-a plătit de două luni. Se miră că mai are curent, gaze, apă. Se aude soneria. Ea priveşte prin televizor. Soneria sună strident. Plictisită şi cu ţigara între degete se ridică. Deschide simplu uşa. În faţa ei îl vede pe un fost prieten. Îl recunoaşte, dar nu spune nimic. El stă ca prostul acolo şi zâmbeşte. Până să deschidă el gura să scoată vreun porumbel, îi trânteşte uşa-n nas şi răsuceşte cheia în broască. Nu mai sună nimeni. E din nou linişte. Nu se mai aude nici televizorul. Se uită la el. E stins. Încearcă întrerupătorul. Becul nu se aprinde. Da, i-au oprit în sfârşit şi curentul. Dă drumul robinetului în cadă. Nimic. Descuie uşa de la intrare.  Plictisită şi învăluită de un nor gros de fum şi un amurg întârziat, se aşează pe covorul din dormitor, în faţa oglinzii mari. Priveşte cu ochi goi imaginea. Se vede şi recunoaşte că nu mai e nimic în ea. Îi spune imaginii ei: Iartă-mă că am vrut să te fac om! şi adoarme cu capul pe covorul aspru.

   Am sunat-o pe Melania de aproape douăzeci de ori luna trecută, dar ea nu a răspuns. Acum nu mai o pot suna, are telefonul închis. Am urcat în maşină şi am mers pâna la ea. Sun la uşă. Nu răspunde nimeni. Încerc uşa. E deschisă. Intru strigând-o. Credeam că poate doarme. Sau poate nu e acasă şi a uitat uşa descuiată. I se intâmplă adesea asemenea lucruri. E complet aiurită, adâncită mereu în gânduri prea grele pentru ea. Când intru în dormitor, dau cu ochii de imaginea ei în oglindă, stând în picioare şi privind ceva jos. Iar în faţa oglinzii, ghemuită pe covor, e Melania, trupul ei. Respiră încet si pare atât de odihnită şi mulţumită încât mi-e teamă să-i tulbur liniştea. Iau oglinda din locul său şi ies încet. Imaginea ei rămâne cu ochii plecaţi şi fără să spună un cuvânt. Mă mai uit o dată spre locul unde e Melania. Pe perete, de unde am luat oglinda stă scris apăsat: "Iertaţi-mă, am crezut că pot să cresc om!".

Doamne dumnezeule!

   Aş fi vrut să te văd cu nasul umflat doar ca să văd cum arată el pe faţa ta, dar tu ai vrut să mă enervezi iar şi iţi sufli nasul in faţa mea aşa cum decojeşti o portocală.  L-ai suflat atât de tare incât ai rămas fără nas. Inciudată, am inceput să mănânc cioburi. Ai inceput să mănânci  şi tu,sperând că astfel imi vei atrage atenţia. Dar ce nu ştiai tu, era faptul că mi se spărsese borcanul cu dulceaţă şi eu am aruncat dulceţa, iar acum mănânc cioburile..de foame. Până la urmă, dacă ai văzut că sunt tot bosumflată şi nu vreau să-ţi vorbesc ai exclamat ca un om sfârşit:
- Doamne dumnezeule!
M-am intors speriată cu faţa spre tine, m-am uitat in jur şi am intrebat mirată:
- Despre ce doamne vorbeşti tu acolo?Eu nu văd pe nimeni!
- Poftim?!?! Era un strigăt de ajutor. Ceream ajutor divin...cu tine e totul imposibil.
- Poate că aşa e, dar ajutorul divin nu are nicio legătură. Cine este acest doamne dumnezeule? Eu nu cunosc pe nimeni sub acest nume...Imi aduc aminte că am incercat să-l cunosc in vremurile copilăriei, doar că in cele din urmă am realizat că dumnezeu este doar un tip ingâmfat, care se crede prea bun să vorbescă cu noi, muritorii de rând. Şi de la el pot spune că am invăţat că cel mai bine te ajuţi tu sau cineva apropiat de tine. El nu are nimic a face cu greşelile noastre. Sunt greşeli pur omeneşti. Nu trebuie să iţi pui mari baze in ajutorul lui.
- Dar eu vreau doar să mă vezi, să nu te mai uiţi prin mine!
- Dragul meu, poate aveai vreo şansă, dar când am vazut cum te scobeşti in dinţi după resturile de mâncare pe care le găseşti pe acolo, dacă le găseşti şi nu cumva iţi rămân atârnand intre dinţi astfel incât să vadă toată lumea ce ai mâncat toată ziua, mi-am dat seama că imi este mult prea scârbă să mă uit la tine, cu atât mai mult nu mă pot vedea sărutându-te. Dacă vei găsi vreo proastă care să nu vadă asta din prima la tine şi să nu-ţi vomite in faţă, atunci să te consideri un tip cu adevărat norocos, care numai cu ajutor divin putea ajunge la această mare reuşită in viaţa sa.
   Cuprins de o mare ruşine,te-ai evaporat şi te-ai dus la dumnezeul tău. Din tine,pe alee, au căzut doar resturile de mâncare.

Despre nimic clar

   Să vă ia naiba pe toţi! Ba nu, să mă ia doar pe mine. Dacă vă ia pe voi eu rămân singură şi atunci nu mai am pe cine să mă supăr şi de la cine să invăţ. Doar pe mine, e mai bine!

  Imi fac mereu curat in casă cu impresia că astfel am făcut curat in viaţa mea. Dar in viaţa mea o să fac curat mai greu...sau poate deloc...sau nu acum.
- Cât mai ai de gând să faci curat? Mereu faci asta!
- Ştiu. Dar aşa sper să-mi fac ordine şi in gânduri...
- Şi când o să se intample asta?
- Niciodată!
- Atunci, dacă ştii asta, la ce mai continui?
- Incă mai sper...
- Ce prostie!
- Ştiu. Mi-e bine..sau mi-e rău....de ce vrei să mă faci să mă simt şi mai rău?
- Pentru ca te porţi aiurea. Nu vezi ce lipsă de logică ai?! Cum crezi că o să ajungi la rezultatul dorit aşa?
- Prin muncă...dar nu fizică.
- Eşti tâmpită!
  Râd cu poftă. Da, sunt! Şi voi continua să fiu. Până o să-mi dau seama că nu e nimic tâmpit in mine. Mi-e dor de mama...sau poate nu imi e. Incerc să nu mă gândesc la asta. Imi face rău. Mă pune pe gânduri. Şi gândurile dor, mai ales gândurile despre nimic realizabil. Dor a eşec...Mi-e greu să am o ordine in gânduri. Ma poartă peste tot o avalanşă de simţiri, de idei... Îmi zvâcnesc tâmplele de durere!

Nesăbuinţă

- Intr-o zi o să trag cu săgeţi in soare,mi-a spus el.
- De ce vrei să faci asta? am intrebat
- Ca să văd dacă il nimeresc.
- Şi dacă o faci?
- Atunci voi veţi trăi in intuneric

Doi

Trăiesc in ideea că noi nu suntem indeajuns unul pentru celălalt...şi voi rămâne cu tine până o să-ţi dovedesc contrariul!

Renaştere

Nu-ţi mai traduc spusele mele.
Ai înţeles toate trăirile.
Doar ceasul uneori mai tace...
încet, te ascunzi în mine.
Uneori, cu unghiile în palme,
încerc să îmi amintesc de unde vine
acest du-te-vino din noi.
Noaptea, cu gândul în ramuri,
simt tremurul tău.
Îţi mângâi coapsa fină
şi-ţi mai sărut o dată gâtul.
Tu dormi a zâmbet şi visare.
Te amintesc o dată,
apoi te adaug în suflet.
Desenez amintire din tine
şi întâlnirea noastră.
Parcă ajungem oameni
de când suntem
aşa cum ne văd ceilalţi,
cu frunze pe gânduri
şi ochii în durere.
Îţi mai respir plămânul
îmbălsămat în nicotină
şi-ti mai sorb sufletul cu vodkă
şi gheaţă.
Acum te-am făcut eu.
De unde începem
şi unde ne mai terminăm trupurile
din scoici.
Din mâine ţi-am adus o părere,
din ieri ţi-am uitat mângâierea.
Din azi...
ţi-am dezlipit trupul de palmele mele.
Respiră!


Remarcat în  Cenaclul Junimea Digitală

Consumul excesiv...

Consumul excesiv al programelor de televiziune cultivă comoditatea, sedentarismul, anomia (izolarea socială). De asemenea, cultul televizorului afectează practici tradiţionale precum lectura, vizionarea spectacolelor de cinema, teatru etc.

Joacă in doi

Tu ştii mai multe, eu incă mai invăţ.

Tu spui mai multe, eu incă mai ascult.

Tu râzi de mine, eu incă mă ascund.

Citeşti mai mult, in scris te laud,

Te bucuri singur de trăiri,

mă indrept mereu spre tine.

Mă tem mereu să mă descoperi,

te joci mai des cu mine.
Şi strig mai mult, mă zbat mai rău,
mă strângi mai tare in braţe.
Mai spui incet, cu calm in glas:
"Copil naiv, te aştept acasă!"

Ultima zi

      Nu ştiu dacă va să fie, să mai aştept incă un mâine. M-am dezbrăcat de alb, m-am scuturat de urma de negru. Am desenat un zâmbet fals pe asfalt, ca-n vremurile bune ale copilăriei şi am aşteptat un pas de călător să-l şteargă. Am sperat că mă vei ascunde sub umbrela grijilor tale...cu teneşii mei prăfuiţi mă arunc in prima baltă de pe şosea. Cuprind uşor cu mâna degetele mâinii tale stângi...in palma dreaptă ai ascuns un inel. Nu, nu vreau să te cunosc, vreu să-mi rămâi veşnic enigmă, vreau să te iubesc pentru toate tainele tale şi să te aştept pentru toate visele tale. Nu te descoperi in faţa mea! Lasă-mă să te acopăr eu..am pentru tine doar săruturi şi speranţe...şi in fiecare dimineaţă am ascuns un zâmbet şi un răsărit. Să nu crezi că s-ar fi intâmplat oricum. Totul a fost pus la cale, tocmai pentru ca tu să nu mai poţi să te ascunzi de mine. Imi strâng geanta ultimelor cuvinte ş mă indepărtez. Astea au fost ultimele dorinţe cu tine. Mi-am creat ultima zi de fericire cu tine...de mâine, caută-mă tu!

Schimbare

Eu încă mă pierd în trecut şi mă visez într-un "mâine", voi îmi vorbiţi de politică şi de bani. Mă trezesc cu miros amar de cafea şi-i arunc aroma peste întreaga lume - în felul acesta vă treziţi toţi veseli. Mă pierd în fumul gros de ţigară matinală şi încerc să aranjez universul sub picioare. În lumea mea intraţi toţi, în lumea vostră sunteţi doar un "eu". Sunt veşnic cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori, pentru că astfel am grijă să nu cad în vreo prăpastie şi pot mereu să-mi înseninez cerul cu o simplă întindere de mână. De ce m-ar interesa realitatea voastră, în care vă plângeţi toţi de milă? Când, oricât de tristă mi-e ziua, nu las loc minciunilor, răutăţilor şi nedreptăţilor. Lăsaţi-mă pe mine, în lumea asta în care vă vreau pe toţi fericiţi, în timp ce voi vă adânciţi suferinţa cu închipuiri!

Nimic si nimeni

Cu acestă secundă
poţi să spui orice.
Nu mai doare.
Am tras o dungă albă
peste inima mea.
În jumătate este loc de nimic
în cealaltă, loc pentru nimeni.
În linia albă
te regăsesc pe tine.
Ştii de câte ori te multiplici,
te ştergi şi revii?
Ai fost mereu în alb în ochii mei.
Ai fost restul şi tot.
Nimic şi nimeni
s-au hotărât să ocupe ce era gol.
Dar sunt în inima tuturor
Un plâns de voi
şi un rest de mine.

Remarcat în Cenaclul Junimea Digitală

Zile

Mă reţine un zâmbet,
o frunză
să-ţi spun că te iubesc
eu cad...

Mă opreşte o nouă zi,
ziua de ieri
să o uit pe cea de azi
dar mâine...

Remarcat în Cenaclul Junimea digitală

Nu trântiţi uşa

  Ca o coardă de chitară întinsă la maxim, cu paharul ei de vodcă în mână, aşteaptă.... zgomotul ăla absurd, care o trezeşte şi din cel mai adânc vis. Cineva mereu închide o uşă, iar ei îi răsună ecoul dureros în urechi mult timp după ce tăcerea i-a luat locul. Nu a mai trăit de mult timp nimic altceva, decât tresărirea renunţării oamenilor la viaţa lor. Aşteaptă doar să audă, dar ştie că nu vede niciodată chipul sau capul plecat al celui sau al celei care tocmai a trântit o uşă, sperând că dincolo de ea viaţa lor este mai buna. Ceea ce ei nu ştiu şi nu au de unde să afle, este faptul că, după fiecare închidere, uşa se şi încuie. Sunt cei care se întorc şi bat cu disperare să li se deschidă, dar pe aceştia abia dacă îi aude, în schimb aude mereu laşitatea şi ura cu care ei se răzbună pe o simplă uşă. De ceva vreme nu mai aude nimic. Să fie oare toţi mulţumiţi cu viaţa lor de acum şi nu mai pleacă nimeni? Sau nu mai au oamenii la ce renunţa, deoarece ştiu că nu-i aşteaptă nimic mai bun?

În zâmbet de decembrie

  A trecut zilnic pe lângă tine cu capul plecat. Avea mereu doua degete murdare de praf de cretă. L-ai crezut vreun profesoraş pe la unul din liceele sărace din oraş. De fiecare dată saluta când te vedea, era mereu cu zâmbetul pe buze, dar pe tine nu te interesa. Îl priveai dispreţuitor cum merge pe drumul său. Acum ai găsit un ziar vechi pe masa din bucătărie. Pe prima pagină este poza unui bărbat. A fost găsit in dimineaţa zilei de 30 decembrie lângă zidul muzeului. Era cel mai tânăr cercetător român ce lucra pe ascuns la o descoperire importantă. A ingheţat cu o zi înainte lângă zid ,deoarece uitase cheile acasă şi trebuia să intre în muzeu sau să rămână acolo pentru a nu descoperi nimeni secretul lui. Dar nimeni nu a mai spus apoi la ce lucra. Însă în fiecare zi el ştia că trece pe lângă primarul oraşului, cel care ar fi putut să-i finanţeze întreg proiectul. A murit cu zâmbetul pe buze. Însă nimeni nu ştia că undeva, printre foile cu formule se afla scrisoarea unui geniu umil în care îşi expima dorinţa de a ajuta întreaga lume prin această descoperire.

Să nu minţi

    Pot să iert aproape orice şi să trec peste multe, dar niciodată să nu mă minţi. Indiferent de situaţie, indiferent de cât de rău poţi răni dacă spui adevărul, renunţă, te rog, la minciună in faţa mea. Oferă-mi, rogu-te, adevărul în forma lui brută, în forma cea mai dureroasă şi urâtă, dar nu veni la mine cu falsuri. După fiecare minciună pe care o descopăr, te îndepărtezi tot mai mult de mine....şi frigul ia locul prezenţei tale, oricât de apropiat vei fi de mine, minciunile tale îmi vor aduce câte un strop de gheaţă în inimă. Şi orice ar fi, te rog, să nu taci nicodată. Indiferent de ceea ce te mulţumeşte sau îţi displace la mine, să nu uiţi să-mi spui asta zilnic. Şi nu uita să-mi spui în fiecare zi că mă iubeşti. Asta îmi face mereu ziua mai frumoasă, pentru că ştiu că nu mă minţi. Toţi iubim, fiecare în felul său şi cu pasiunea lui, dar iubim. Să nu minţi când va trebui să spui că de fapt nu te-a interesat nimic nicodată. Te cunoaştem mai bine, tu încă nu vrei să te accepţi şi să te cunoşti aşa cum eşti.

Femeia perfecă

Cosmin stătuse toată ziua în pat gândindu-se la femeia care tocmai plecase din viaţa lui. Îşi amintea de toate momentele în care îşi dorea ca pentru o vereme ea să plece şi să poată sta şi el singur. Şi a plecat. Acum nu vrea decât ca Elena să se întoarcă la el, lângă el. Ajunsese să îl enerveze atât de rău prezenţa ei încât îşi închipuia defecte şi se enerva din orice. Visa la o altă femeie, la femeia perfectă, care să nu îl cicăle niciodată, să fie veşnic tânără şi frumoasă şi să-i împlinească toate dorinţele. Acum vrea să o mai prindă o dată de mână şi să-i spună cât o iubeşte, să-i şoptescă faptul că ea e femeia perfectă pentru el, dar nu a putut să vadă asta până acum. Ştie că într-adevăr a pierdut perfecţiunea. Pentru că ea era completarea lui...şi asta o făcea perfectă. Îi e greu să facă orice altceva fără ea, aşa că stă aici şi aşteaptă să se întâmple ceva. În cele din urmă pune mâna pe telefon şi sună. La celălalt capăt răspunde o voce de bărbat "Elena nu-i aici, nu a fost şi nu va fi vreodată."

De ce sunt bărbaţii nişte porci?

   Să vă lămuresc de la început că eu nu cred acest lucru, dar sunt câteva întâmplări care  m-au determinat să-mi dau seama de ce anume este spusă şi uneori crezută această idee.
   În primul rând, dragilor, trebuie să ştiţi că voi sunteţi de vină pentru această idee. Nu o să luăm în calcul nopţile de beţie prin care vă afirmaţi pe deplin în cinstea acestui nume. E mult mai simplu de atât. V-aţi creat acestă imagine în timp ce, de fapt, voi lucraţi cu dârzenie la imaginea de bărbaţi puternici. Astfel, aţi ajuns să vă mascaţi sentimentele în faţa celorlalţi şi mai ales a femeilor.
   Spre exemplu, dacă se întâmplă ca o relaţie să se sfârşească din dorinţa ei, iar "el" este sincer îndrăgostit de "ea", până să-şi revină el din acestă tristă despărţire, va ava grijă ca în faţa ei să pară un om fără griji care îşi continuă viaţa fără nicio durere în suflet. Faptul că el crede că astfel a arătat cât de bărbat este, o va determina pe ea să-l creadă un nenorocit fără sentimente, un porc.
  Voi nu recunoaşteţi că sunteţi slabi, vreţi să fiţi văzuţi ca nişte oameni puternici, dar seara când mergeţi la culcare, vă doriţi o persoană care să vă ţină în braţe, să vă alinte...însă acest lucru nu se spune niciodată în public. Dacă este posibil atunci trebuie să înjuri, să vrei să baţi pe X deoarece se uita ciudat la tine (că aşa ai văzut tu), lucruri care pe femei, din nou, nu le încântă....Din toate astea voi ajungeţi nişte animale care nu ştiu decât să înjure şi să se bată. 
  Voi nu plângeţi nicodată (aşa spuneţi), dar o faceţi pe ascuns. Atâta vreme cât nu vă vede nimeni nu e nicio problemă. Unei fete nu-i va fi ruşine să plângă în faţa ta, doar că apoi tu vei spune că este o plângăcioasă... ajungi să te arăţi, iar, drept un om fără sentimente.
  Bărbaţii nu sunt porci, sunt oameni şi sunt sensibili, doar că arată acest lucru doar cui vor ei. Şi până la urmă, nu te vei mai plânge de el când va veni spre tine cu zâmbetul pe buze şi toată dragostea în suflet.

Întâlnirea Melaniei cu Victor

Când a ieşit în seara aceea din casă, adia un vânt rece. Nu s-a gândit nicio clipă la ploaie. Era normal să fie mai răcoare, doar era jumătatea lui octombrie. Dar undeva pe drum a început să plouă. Nu avea umbrela la ea, aşa că a încercat, atât cât i-a permis traseul, să meargă mai pe la adăpost. A văzut venind din faţa sa încă un trecător. Şi-a păstrat mersul pe lângă zid, se gândea că are loc să treacă, mai ales că acest om avea şi umbrelă. S-a gândit, în timp ce se apropiau, că a ieşit cu cel puţin un sfert de oră mai târziu din casa decât a făcut ea, sau era din oraş cunoscând schimbările vremii şi a fost prevăzător având astfel umbrela acum la el. I-ar fi priit şi ei o umbrelă, o udase serios ploicica asta, dar mai avea câteva minute şi ajungea la destinaţie. Când a trecut pe lângă ea, respectivul a lovit-o peste umăr, aşa cum loveşti o persoană când vrei să treci prea aproape de ea. S-a întors speriată şi iritată spre acel domn, dar el nici măcar nu s-a uitat la ea. A vrut să-i strige ceva, dar a renunţat. Încruntată şi-a continuat drumul. Vede ferestele mari luminate şi priveşte mesele pline cu oameni. Peste tot e o linişte binevenită. Cunoaşte localul. Este o cafenea foarte cunoscută în oraş. Aici vine aproape în fiecare seară. De când s-a mutat aici şi a închiriat garsoneria aia la etajul doi într-un bloc din carierul de sud, înearcă să stea cât mai puţin în casă seara. Nu-i place să stea singură într-o locuinţă care nu-i aparţine, dar pe care temporar o numeşte "acasă". Mai ales seara, când ajunge de la serviciu şi vede că nu o aşteaptă nimeni şi nimic acolo, ia o carte şi pleacă în oraş. Iniţial ieşea fară ţintă. Nu cunoştea deloc oraşul şi a vrut să încerce câteva locuri. Dintre toate, acesta i-a plăcut cel mai mult. Deja angajaţii o ştiau. Ştiau că îşi ia pentru început o cafea simplă, fără zahăr şi fără lapte, iar mai târziu cel puţin două ceaiuri. Întotdeauna bea ceai negru şi stă până la ore târzii, aproape de închidere. Nu vrea să se întoarcă prea devreme acasă, atât doar cât să se bage în pat, frântă de oboseală. Doar că şi de somn îi e frică. De câteva luni bune nu trece nicio noapte fără un nou coşmar.
Ajunge în faţa uşii şi intră. Nimeni nu întoarce capul să vadă cine a intrat. Aici fiecare îşi vede de treaba lui, de prietenii lui, dar dacă vrei să te aşezi lângă ei, la masa lor, întotdeauna se face loc pentru tine. Se îndreaptă spre o masă liberă, scoate haina udă, şterge apa de pe mâini. Părul îl lasă aşa, o să se usuce el. Scoate cartea şi comandă o cafea. Aroma cafelei proaspat făcută o îndeamnă mereu să închidă ochii şi să inspire cu nesaţ vaporii. Deschide cartea şi incepe să citească. La câteva minute, la masa ei se aşează cineva. I se pare ciudat, de obicei era lăsată în pace. Ridică privirea din rândurile cărţii şi vede în faţa ei tocmai bărbatul care o lovise pe drum (i-a reţinut faţa deoarece nu avea o fizionomie comună, dar totuşi placută). Încă enervată, nu-i adresează niciun cuvânt şi îşi pleacă din nou ochii în lectura ei. Bărbatul stătea zâmbitor în faţa ei.
- Citeşti o carte foarte frumoasă... Am citit-o şi eu acum câţiva ani, cred că pe la aceeaşi vârstă ca tine acum.
Melania ridică din nou ochii, vizibil iritată, dar nu spune nimic. Spera să audă măcar acum scuzele cuvenite..sau mai bine să plece.
Bărbatul îi intinde mana:
- Numele meu este Victor!
Cum ea nu lasă pe nimeni să aştepte cu mâna întinsă îi răspunde sec:
- Melania.
- Un nume foarte frumos!
Incepe să bată din picior. Nu înţelege ce vrea. Nu poate măcar să întoarcă privirea pe stradă când loveşte pe cineva, dar apoi abordează prima persoană întâlnită într-un bar. Halal om! Dar cel mai rău o enervează plăcerea produsă de prezenţa lui. Însă ea nu vrea să cunoască pe nimeni în oraşul acesta. Ştie că nu o să mai stea prea mult aici şi nu vrea din nou să lege prietenii ca apoi să plece în alt loc străin ei. Aşa a făcut mereu. Niciun loc nu-i al ei şi nici locul acesta nu o încântă prea mult. De aceea vrea ca acest om apărut din senin să-i dea pace. Pentru că ştie că altfel va pleca de aici cu zâmbetul pe buze, gândindu-se la bărbatul chipeş din faţa ei. Ea nu-şi permite asemenea extravaganţe. Melania nu vrea să se îndrăgostească. Dar Victor insistă şi spune exact ce trebuie:
- Îmi pare sincer rău pentru ceea ce s-a întâmplat pe stradă mai devreme. Tocmai plecasem de aici în grabă şi eram atât de adîncit in gânduri încat abia după ce am trecut de tine mi-am dat seama că te-am lovit şi nici măcar nu m-am oprit să îmi cer scuze şi să te întreb dacă eşti bine. Când am realizat, m-am întors şi am văzut cum mergi în continuare grăbită. Aşa că m-am întors după tine. Am văzut cum ai intrat aici şi te-ai aşezat la această masă. Recunosc că am stat câteva minute la geam să te privesc. Îmi cer suze dacă sunt prea sincer şi direct, dar eşti o persoană încântătoare. Permite-mi să-ţi cumpăr eu cafeaua în seara aceasta ca să-mi accepţi scuzele.
Nu-i vine să creadă. Nu se aştepta nici măcar la un "iartă-mă" aruncat peste masă, însă atât de multe cuvinte au lăsat-o fără replică. Mai ales că el a spus cele mai potrivite cuvinte. Tot timpul în care el a vorbit, ea privea in continuare în paginile carţii, prefăcându-se că citeşte, dar adevărul este că a încetat să citească de când el s-a aşezat la masă.
Ridică ochii uimiţi spre el şi-i spune cu o voce hotărâtă,dar caldă:
- Nu-i nimic, nici nu mi-am dat seama că tu erai.
El începe să râdă cu hohote, ştia că minte, dar începe să-i vorbească despre altceva.
O oră mai târziu, dacă trecea cineva pe stradă şi se uita prin ferestrele mari ale cafenelei, putea vedea la o masă doi tineri ce beau un vin împreună. Şi dacă se apleacă puţin spre ferestră poate citi titlul cărţii de lângă ei "Dragostea în vremea holerei" de Gabriel Garcia Marquez.

Pe strazile unui oras

De pe straduta din dreapta se aude harmalaie de caini...dupa cum suna sunt in numar mare. Deci varianata aceasta nu e buna. Trebuie sa gasesc pe cineva la ora asta sa intreb incotro. Dar sa nu ma intalnesc cu vreun caine.. mi-e frica de ei de cand m-a muscat unul pe cand treceam prin centrul unui oras... la fel de mare si trist. Nu cred ca mai intalnesc pe cineva la ora asta tarzie. Mi-a inghetat mana pe harta asta indescifrabila. Offf! Unde naiba e strada asta? Unde-i hotelul? Parca nu imi surade ideea unei nopti in gara pe frigurile astea. Macar sa reusesc sa ajung in centrul orasului...acolo sigur gasesc oameni sa ma indrume. Sunt sigura ca pana si in orasul acesta vineri seara sunt multi care ies. Dar de ce ma tot plang? Eu am vrut un week-end aici. Trebuie sa incerc sa-i dau o sansa, chiar daca pana acum mi-a purtat numai ghinion inca de cand am coborat din tren. Parca zaresc mai in fata o statie de taxiuri. Da, sigur, o sa ajung la hotel si o sa pot sa ma odihnesc cat de curand. Insa ma mai opresc putin. E ceva in neregula cu orasul asta. Parca simti tristetea iesind din asfaltul crapat si sunt sigura ca am simtit in groapa pe langa care tocmai am trecut mireasma unei vieti ratate. Probabil de aceea sunt asa mult gropi pe strada asta. Cu siguranta acesti cetateni nu ar trebui sa dea vina pe primar ca nu repara drumul. Doar ei au ros strada. Si caini? Ei cu siguranta plangeau pierderea sansei de a mai capata cate ceva de mancare. Sunt lasati sa moara pe strada, d-aia nu-i aduna nimeni. Si ei au simtit asta. Ma urc in primul taxi:
- La gara, va rog! Trebuie sa prind un tren!