Despre nimic clar

   Să vă ia naiba pe toţi! Ba nu, să mă ia doar pe mine. Dacă vă ia pe voi eu rămân singură şi atunci nu mai am pe cine să mă supăr şi de la cine să invăţ. Doar pe mine, e mai bine!

  Imi fac mereu curat in casă cu impresia că astfel am făcut curat in viaţa mea. Dar in viaţa mea o să fac curat mai greu...sau poate deloc...sau nu acum.
- Cât mai ai de gând să faci curat? Mereu faci asta!
- Ştiu. Dar aşa sper să-mi fac ordine şi in gânduri...
- Şi când o să se intample asta?
- Niciodată!
- Atunci, dacă ştii asta, la ce mai continui?
- Incă mai sper...
- Ce prostie!
- Ştiu. Mi-e bine..sau mi-e rău....de ce vrei să mă faci să mă simt şi mai rău?
- Pentru ca te porţi aiurea. Nu vezi ce lipsă de logică ai?! Cum crezi că o să ajungi la rezultatul dorit aşa?
- Prin muncă...dar nu fizică.
- Eşti tâmpită!
  Râd cu poftă. Da, sunt! Şi voi continua să fiu. Până o să-mi dau seama că nu e nimic tâmpit in mine. Mi-e dor de mama...sau poate nu imi e. Incerc să nu mă gândesc la asta. Imi face rău. Mă pune pe gânduri. Şi gândurile dor, mai ales gândurile despre nimic realizabil. Dor a eşec...Mi-e greu să am o ordine in gânduri. Ma poartă peste tot o avalanşă de simţiri, de idei... Îmi zvâcnesc tâmplele de durere!

Stiu ca te-ai gandit...

Stiu ca te-ai gandit macar o data cum ar fi ca pentru o clipa sa poti zbura....Si eu m-am gandit
Gandeste-te cum ar fi ca intr-o zi sa ai curajul sa-ti intinzi mainile si sa te arunci in gol.Sa fii pe un varf de munte,totul in jur sa fie pustiu si doar piatra,iar tu,singur cu vulturii,sa va desfaceti aripile si sa zburati,vulturii-pasari,tu-inger.Si sa plutesti,precum frunza cade lin toamna cand pomul nu-i mai poate suporta greutatea si viata.Tu sa cazi precum un fulg ce s-a desprins din vazduh,de pe randunica ce se intoarce in tara sa,un fulg ce n-a mai putut fi pastrat.Asa tu,te desprinzi de lume cand ea nu te mai poate ocroti si nu-ti mai poate da putere sa-ti continui viata.Sa te arunci sperand ca fiecare fulg cazut si fiecare frunza se vor strange si se vor transforma in aripi ca tu sa poti zbura.Dar oare...adunand toti fulgii si toate frunzele.aripile nu-ti vor deveni grele si atunci greutatea lor in loc sa te ridice,te va trage in jos,te va sfarama,va rupe fiecare mana si vei cadea fara putinta de a te agata de ceva in cadere si iti vei zdrobi trupul plin de rani de fundul pietros al prapastiei peste care trebuia sa zbori?
Hai sa zburam impreuna si,atunci,avand fiecare doar o aripa vom suporta mai usor greutatea si impreuna ne vom ridica spre cer.Sau poate ne vom inveli cu aripi,ce se vor a fii de ingeri si ne vom prabusi impreuna...
Iti simt inima in mana mea,iti simt gandurile in rasuflarea mea si durerea in zambetul meu.Ma arunc increzatoare si te pierd.Nu mai simt nimic,nu ma mai simt,nu te mai simt.Si zbor...zbor fara aripi,doar eu si vulturii si in zbor ma vad pe mine copil,imi privesc sufletul de copil cum ma priveste cu ura ca l-am inchis adanc in mine si acum e prea tarziu sa-l pot salva,pentru ca zborul meu nu ma ridica...si cobor,pe aripi de vant si vise.Ma vad adolescenta si toate problemele dispar brusc.Ma vad pe mine,acum,eu,si nu mai stiu ce sunt,dar te vad si pe tine si atunci inteleg ca intr-adevar am zburat,dar nu acum,acum nu mai pot da timpul inapoi sa ma mai pot salva si nici tu nu ma poti salva.Dar am zburat impreuna in zilele in care rugam clipele sa se lungeasca si-n noptile pe care le rugam sa nu se mai termine.Am zburat cand te-am iubit.Acum totul e doar o durere,o durere muta si privesc cerul : deasupra mea vulturii se invartesc si se apropie asa cum fac asupra unui cadavru.
Vulturii se apropie de mine,dar eu sunt inca vie,nu ma mai simt,simt doar ca din trupul meu se scurge sangele...se apropie...singura incerc sa ma apar,dar nu mai am maini pentru ca mi s-au rupt sub greutatea aripilor...aripi de frunze si fulgi,si atunci imi vad doar zambetul si-ti mai simt ultimul sarut si ultima atingere.Mai simt si ultima mea bataie a inimii si atunci realizez:cadavrul din care vulturii isi vor hrani puii golasi sunt EU...