Cineva vorbeşte in casă. E doar televizorul. L-a aprins până la urmă doar ca să se audă ceva şi să nu mai fie atâta linişte. Ultima oară a vrut să-l aprindă..cu benzină. Dar nu a făcut asta pentru că nu era al ei. Telefonul mobil s-a descărcat de mult şi nu a mai vrut să-l încarce, iar fixul nu mai sună oricum. A renunţat de mult să mai creadă că o mai poate salva cineva sau ceva. A lucrat o vreme la un ziar. Era ceea ce îşi dorea. Scria totul din suflet, dar asta însemna că scria doar adevărul. A mers o vreme bine, la început era criticată, apoi aplaudată, apoi mulţi au început să o vorbească doar de rău şi să o privească încruntaţi. A fost concediată. Oamenii deranjaţi de adevărul din articolele ei au dat publicaţiei două variante: ori renunţă la ea, ori vor primi o amendă de o să-i usture şi în fund până o vor plăti sau vor fi închişi. Bineînţeles că ea a rămas fără un loc de muncă. Povestea a fost, desigur publictă altfel. S-a cerut publicarea unui articol mincinos în care se spunea despre ea că este o falsă persoană, care obţinea informaţii din surse ilegale şi că tot ceea ce publica ea erau doar minciuni. Şi nimeni nu a mai căutat-o pentru angajare. Nimeni nu mai voia să audă adevăruri dureroase. Toţi au ales să trăiască astfel şi ea a fost dată uitării. Iar ei mint frumos în continuare şi naivii, oamenii, îi cred. Nu mai are nici oameni care să o susţină. Toţi prietenii ei s-au evaporat după acest incident. Câtă vreme a fost totul bine şi ea era apreciată şi prietenii îşi aminteau de ea. Dar acum nu. Nişte ipocriţi. Iar ceilalţi nişte căcaţi. O vreme la uşa ei mai bătea câte un rătăcit ce îşi amintea brusc de ea. La un moment dat s-a săturat de pretinsa lor înţelegere. Nu mai deschidea nimănui uşa. Acum parcă îşi dorea să mai audă pe cineva. Dar nu mai avea ea ce să spună. Renunţase să mai gândească. Ultima carte începută, zăcea deschisă pe masă. Nu mai citise nici măcar un cuvânt. Stătea toată ziua în faţa televizorului, se uita la filme proaste şi fuma...uneori mai bea apă, dar cel mai adesea cafea. Ţigara şi cafeaua îi erau nelipsite. Însă nu mai avea mulţi bani. În curând nici d-astea nu va mai putea să-şi cumpere. Se gândea să se ducă la ţară, la părinţi. Dar nu voia să se întoarcă la ei spunând că marea lor fetiţă luptătoare a eşuat şi a renunţat, a fost învinsă. Nu putea să facă asta, mai bine aştepta în tăcere. Peste două zile trebuie să plătească şi chiria, dar nu are cu ce. Probabil că va fi dată afară. Facturile nu le-a plătit de două luni. Se miră că mai are curent, gaze, apă. Se aude soneria. Ea priveşte prin televizor. Soneria sună strident. Plictisită şi cu ţigara între degete se ridică. Deschide simplu uşa. În faţa ei îl vede pe un fost prieten. Îl recunoaşte, dar nu spune nimic. El stă ca prostul acolo şi zâmbeşte. Până să deschidă el gura să scoată vreun porumbel, îi trânteşte uşa-n nas şi răsuceşte cheia în broască. Nu mai sună nimeni. E din nou linişte. Nu se mai aude nici televizorul. Se uită la el. E stins. Încearcă întrerupătorul. Becul nu se aprinde. Da, i-au oprit în sfârşit şi curentul. Dă drumul robinetului în cadă. Nimic. Descuie uşa de la intrare. Plictisită şi învăluită de un nor gros de fum şi un amurg întârziat, se aşează pe covorul din dormitor, în faţa oglinzii mari. Priveşte cu ochi goi imaginea. Se vede şi recunoaşte că nu mai e nimic în ea. Îi spune imaginii ei: Iartă-mă că am vrut să te fac om! şi adoarme cu capul pe covorul aspru.
Am sunat-o pe Melania de aproape douăzeci de ori luna trecută, dar ea nu a răspuns. Acum nu mai o pot suna, are telefonul închis. Am urcat în maşină şi am mers pâna la ea. Sun la uşă. Nu răspunde nimeni. Încerc uşa. E deschisă. Intru strigând-o. Credeam că poate doarme. Sau poate nu e acasă şi a uitat uşa descuiată. I se intâmplă adesea asemenea lucruri. E complet aiurită, adâncită mereu în gânduri prea grele pentru ea. Când intru în dormitor, dau cu ochii de imaginea ei în oglindă, stând în picioare şi privind ceva jos. Iar în faţa oglinzii, ghemuită pe covor, e Melania, trupul ei. Respiră încet si pare atât de odihnită şi mulţumită încât mi-e teamă să-i tulbur liniştea. Iau oglinda din locul său şi ies încet. Imaginea ei rămâne cu ochii plecaţi şi fără să spună un cuvânt. Mă mai uit o dată spre locul unde e Melania. Pe perete, de unde am luat oglinda stă scris apăsat: "Iertaţi-mă, am crezut că pot să cresc om!".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu