Apus

Apuneam aplaudând trecerea lumii
şi nu vedeam de bucurie cum
în trup mi se naşte o altă lume.
Mă priveam cu ochii închişi
regăsind curgerea dreaptă a ideilor.
Strigam în suflet, construind corăbii
din tăceri neînţelese
şi navigam prin gânduri
învăţând să ţin cârma sufletului.
Când apuneam, răsăreau treceri
de corăbii eşuate şi maluri neatinse.
Mă luptam să deschid ochii,
dar netrăirile de ieri mă întorceau
spre lumea de afară.

Remarcat în Cenaclul Junimea Digitală

.

De astăzi sunt tăcere

Spre inimi

Ne leagă corzi închipuite pe care altădată coboram
stânca-n rapel ne cheamă doi vulturi bătrâni
din care-n trecut ne învăţasem zborul.
În mine e munte crescut din pietrele
pe care ieri copii le aruncau în râu.
Din tine a râmas adânc înfiptă
privirea-n suflet. Nu aş
mai şti să fac cărări
Spre inimi.

Puls

Strigam mamei
reprimirea-n pântec.
De durere uitam
din ziua netrezită
ecoul suspinelor.
Să nu ţipi în suflet, copilă,
plângerea ta există-n mine.
E dat din mamă-n fiică
să plângi durerea vieţii.
În pântec nu revine
decât copilul care
nu a simţit în suflet
pulsul iubirii.

Remarcat în Cenaclul Junimea Digitală

Toamnă gândurilor

Primăvara aceasta îmi este toamnă a gândurilor.
Se usucă iarba sub talpă de tristeţea sufletului,
frunzele, de vânt suflate,
răscolesc noianul de amintiri.
Tu stai ascuns sub rădăcină de stejar,
iar parfumul teiului mi te aminteşte.
Ascult în tăcere cum iarna răsună a apropiere,
îmi acopăr simplitatea sub haine
dar nebunia sclipeşte în ochi.
Nu încerca să mă afli,
nu sunt.

Când ne iubeam

Când ne iubeam,
simţeam că sunt iertate
toate păcatele.
Ştiam că e pământul
dator să ne primească
şi doream să ne înghită puri.
Voiam să nu mai fim
cum ne ştiam odată,
căci inocenţa aceasta,
nu ne ştergea trecutul
de petele rămase.
Ne curăţam de rele
în fiecare zi,
până ce ploaia ta
a încetat...
Mi-e teamă acum:
de voi ruga pământul,
va vrea să mă primească
cu păcate neiertate?

Tu doar îmi eşti

Voi întoarce mereu pagina la ieri-
ziua-n care tu-mi eşti.
Clavicula e creionată-n raze
şi zâmbetul e desenat în fericirea inimii,
iar în cuvintele scrise
îmbăţişarea-şi păstreaza căldura.
Ziua în care toată iubirea din suflet a plecat
din mine în inima ta,
iar sărutul din colţul gurii nu mai poate fi şters.
Este pagina mea preferată
pe care lumea o va citi doar în ochi
şi nimeni nu-i va şti mai bine ca noi înţelesul.
Ei au iubiri de trăit şi vieţi de împletit în cununi,
tu îmi clădeşti din pagina de ieri viitorul.

Remarcat în Cenaclul Junimea Digitală

Afară...

În afara mea aşteaptă o naştere să primească un om,
un copil aşteaptă să primească părinţi.
Lumea tot spune că-i goală.

Un bătrân mai aşteaptă un zâmbet în dar,
un mormânt mai înghite o zi,
timpul nemilos ne omoară.

Până ieri aş fi spus că aud cum te zbaţi,
însă azi am urechile astupate
de groşii pereţi din clădirile scumpe.

În afara mea mai ascund o dorinţă:
să învăţăm a grăbi privirea
către lumea eu-lui nostru.

Remarcat în Cenaclul Junimea Digitală

A-bis

Mi-e mâna străină de trup
şi somnul nebun nu mai vine.
Mi-s ochii închişi de nebuni,
iar gura te cheamă-n neştire.
Din trup rătăcit de simţiri
aleargă un zvon că din suflet
s-a rupt de acum povara de frică.
Nebun delirând prin furtuni,
sufletu-mi, fiind unul pur,
întors cu spasme spre lume,
lecuit prin credinţă de frică
ofrandă a fost dat de păgâni
unor zei cu nume obscure.
Acum trupul meu aleargă spre hău,
şi nimeni nu este în drum
să-mi oprească avântul.
Mă vezi cum m-arunc în abis,
salut în ultimul salt, restul uman,
cu mâna-mi străină de trup.

Remarcat în cenaclul Junimea Digitală

Bunica

 eu, un copil cu început de drum,
o bunică, tu, cu al tău sfârşit.
Ecoul paşilor şi râsul...

Suflet gol

Visam printre lacrimi

în lumea nebună,

picioarele goale călcau împlinirea.

Susţineam cu tărie "eu sunt

în tine!"

Rănea o idee simţul trezit,  

îndepărtam personaje reale de vis.

M-am întors pentru o clipă şi rătăcită

am zis:

revin poate mâine,

ajung poate ieri,

din astăzi mă ştiu doar

străine plăceri.

Cu ochii închişi, cu mâna cerşind

regret adâncimea din zarea de apus,
adun o tăcere, schiţată-n idei,
cuvintele seacă...
Nu vreau să îţi cer
să ascunzi azi moartea din sufletul meu,
e străin şi e gol
cu capul plecat
rătăcit de dureri.
Nici lacrimi, nici doruri
nu îl pot azi trezi,
fugi dar de mine
nebune copil!
Fugi căci voi face din tine
tablou
pictat de o mână stângace.

Remarcat în cenaclul Junimea Digitală

Era un vis frumos

A mers timidă mai mereu prin viaţă,
cu pasul greu şi gândul încurcat.
Zăvorul sufletului îl îngheaţă,
s-ascundă-n ea un anotimp curat.

Profesori de balet i-au fost nebunii,
pierduţi în sfera lor, senini şi reci.
Durerea freamătă sub talpa lumii,
dar îşi îneacă vaietul în veci.

La tâmple-adună vise ne-mplinite,
îşi uită paşii-n dansul ei final.
Pe pleoape-apar, abia-ntrezărite,
acorduri de tangou sentimental.

Remarcat în Cenaclul Junimea Digitală

De unde?

Şopteam florilor un nume
ce izvora durere adânc în mine.
Fără lumina sufletului
năşteam tristeţe
ascunsă-n palme.
Strângeam poveştile de viaţă,
chemând uitarea-n vânt...
mă rătăceam în gânduri.
Strămoşi mă strigă în mormânt,
mi-e teamă de acest drum
e nou şi nu-i ştiu rostul.
mi-e fruntea grea de vise false
şi sufletul mă-ndeamnă
să-i dau ce vrea.
De unde?

Remarcat în Cenaclul Junimea Digitală

Ideile se aruncă în cuvânt

De mâine va suna a nemurire
orice bătaie-a vântului de răsărit,
când ziua se închină spre orbire
în tânguire-adună nori neauzit.

Ne trece, astrul, de secunde moarte,
respiri cadranul somnului demult pierdut,
aduni din oameni bucurie, fapte
regreţi încă de ieri că azi nu te-ai născut.

Plouase adunarea de veşminte
în ritualic zbor de vise către gând,
de tainice dorinţe, azi, lipsite,
idei nespuse în cuvinte, pier plângând.

Remarcat în  Cenaclul Junimea Digitală

Dimineaţă de februarie

În semn de rugăciune
mi-am lipit buzele de
umărul tău stâng. 
Plecam ochii spre fruntea 
adormită şi lăsam loc 
aerului să te învăluie. 
Mâna dreaptă descânta
visele născute de la sânul drept
şi împletea degetelor inele de lumină.
Respiram tăcut printre gene
în timp ce soarele arunca 
peste lume primele raze
din dimineaţa de februarie.

Nu ştiu step

       Ştii tu că uneori şi zâmbetele dor? Că duritatea pietrei nu răneşte mâna ce o atinge? Şi zăpada proaspătă îmi scârţâie sub tălpi pe ritm de step?
     Toate aceste idei mă blochează. Nu mai ştiu să scriu. Mă pierd de toate şi nu ştiu step.
     De ce se încăpăţânează tălpile inimii să-mi danseze ritmuri nebune?
     E lupta mea cu morile de vânt şi tot mereu ele câştigă. Partidele sunt pierdute dinainte de a fii începute. E lupta mea cu mine şi totuşi pierd mereu..cu fiecare zi ce trece mai simt cum ceva moare, dar altceva renaşte, căci învăţ cu tine şi cu mersul lumii. Şi dacă nu aş învăţa, ea tot ar merge mai departe.
    Nu mă certa, nu am ce să te învăţ! Simt cum totul se ascunde în mine, se strânge durerea în palmă şi nu mai ştiu atingerea să o trăiesc. Nici în braţe nu am cum să te ascund, la piept mi-am strâns durerea. Mi-am pierdut paşii pe alte drumuri şi merg, în timp ce tălpile dansează ritmuri nebune....

Cu gândul rătăcit şi sufletul hoinar

Ascund de lume visul, din râuri sorb amarul
Mă aflu la răscruce şi vreau să-nchin paharul
Cu oamenii de suflet, cu suflete din cer,
Dar văd cu multă teamă cum în lumină pier.

Mă-ntorc spre cartea vieţii, capitolul întâi:
„Deşi primeşti durere şi mergi pe alte căi,
Învaţă, trist copile, să poţi mereu să dai
Din suflet doar iubire şi zâmbete din rai!”

Paharul în lumină, închin şi sorb din viaţă
Am sufletul deschis şi încă o speranţă
Că suflul dimineţii mi te aduce-n dar,
Cu gândul rătăcit şi sufletul hoinar.

Vezi tu, copile trist, mi-e tare dor de mamă!
Un dor nebun mă-ngheaţă, mă-nvăluie o teamă,
Şi sufletul îmi plânge când îţi aud cuvântul.
Copile, nu auzi, cum strigă azi pământul?

Remarcat în Cenaclul  Junimea digitală

Să ţinem ochii larg închişi

Publicat de Cristi Iordache în volumul "Al treilea dor", editura Eminescu, Bucureşti, 2008

Cine-ncearcă să găsească existenţa nicăieri,
Oare cine vrea să intre sub cupola de dureri ?
Cu respect pentru cei care mai trăiesc din idealuri
Îi rog să arunce versul, pentru-a nu se pierde-n valuri!

Aş lovi în mine însumi, doar să ştiu c-am deviat
Inocenta lor fiinţă de la rosturi spre neant.
Am alunecat, se pare, în abisul de-ntrebări,
L-am urmat şi iată-mi viaţa angrenată în urmări.

Trebuia să uit de unde vine "rana de a fi",
Nu să sap la rădăcină şi să-ncep a scotoci.
Am făcut-o pe viteazul încercând s-o dezgolesc,
Să îi văd ascunsa faţă, să o cert, să o lovesc.

Suferinţa ce mi-a dat-o drept ripostă, o suport
Împăcându-mă cu gîndul de-a trăi jumate mort,
Aruncat în ape tulburi (plata c-am ajuns aici);
De-aia e mai bine firul să-l ignori, nu să-l despici .

Acum urlu şi chem malul mai aproape, dar nu pot
Să-l agăţ , să-l simt sub talpă şi continui să înot,
Rătăcind purtat de valuri imposibil într-un cerc,
Nici nu pot să ating ţărmul, nici măcar să mă înec...

Morţilor născuţi târziu

Nu mai am de unde strânge
plăceri de naştere târzie
se bate ceasul cu minutul,
iar ora e trecută de vecie
             Pe tot pământul.

Plânge durerea din adâncuri
şi e tăcere în morminte
când cerul monoton se stinge
pe notele de marş funebru
         Lăsate de Chopin, maestrul.

Mă ţin de mână cu trecutul,
viaţa alege iar pământul.
Zâmbesc din sufletul pustiu
morţilor născuţi târziu
           În a cerului orchestră.

Doar pământul te mai schimbă

curg cuvinte prin venele tale,
buzele vineţii rămân nemişcate.
ochii, blocaţi in eternitate
urmăresc aurore boreale.


jumătatea poem s-a spus
cu vers alb in talpă
şi rimă incrucişată
pe fruntea grea a celui dus.

jumătatea proză se agaţă
de glasul ciocârliei
cântând sonor durerea gliei
şi dreptul omului la viaţă.

sfârşitul tău descris in pagini
de corectură n-are parte...
in tine e aproape moarte
dar nu doreşti să i te inclini.


Remarcat în Cenaclul Junimea digitală

Aproape uman

Pentru nemurirea
sufletului meu
te scald in lună
şi sorb picăturile din tine
...lacrimi.

Păcătos in credinţa mea
renunţi la stele.
Inălţarea trăită
te aduce mai aproape
de lume.

Din pământ aduni rădăcini
cu freamăt de copaci.
Din râuri strecori sărutări
nesărate şi amitiri.

Acum ştii:
auzi pentru ultima oară
luna cum răsare.

Te stingi trăind printre oameni.

Remarcat în Cenaclul Junimea Digitală

Buchetul meu de flori

Lăsam pământul să se zbată sub palmă,
cu puseuri de durere,
ciocneam idei de tâmple
despre viaţă şi cum nu iubim.
Căutam deceniul potrivit,
in care mâna ta era tânără
şi draperiile ne ascundeau
de anotimpuri şi zboruri.
Dormeam nopţile cu buzele
pe pământul florilor
şi mă trezeam ascunsă sub rouă.
Pământul mă acoperea,
mâinile mele căutau
adânc in mine ieşirea,
gândurile imi creşteau flori...


Remarcat în  Cenaclul Junimea Digitală

Poveste

Îmi fug gânduri spre tine,
pierdut in linişte profundă
mi te alături,
imi povesteşti despre eşec,
durere, iubire, despărţire,
viaţă, oameni...
fără să te ştiu,
fără să vreau să te ştiu
mă inveţi despre tine,
cu fiecare răsuflare simt
şi ştiu că te pierd mai mult.
Vreau să iţi spun
despre cum nu am ştiut să fiu.
Această tristă cunoaştere
aduce un gol...intre noi.
Mi-e teamă să mă mişc
mult timp după ce tăcerea
a rămas opacă intre noi.
Descriu o umbră spre tine
şi mă inchin urechii tale stângi
in care iţi şoptesc cum m-ai invăţat
să mă nasc.
O plecăciune, un sărut şi pălăria
sub care te-am ascuns de lume.
Mai spune o poveste!

Ştii cum e

  Să vrei să rezişti, să simţi că nu mai ai putere, dar totuşi să te ridici singur. Să aştepţi o mână intinsă, un sprijin, dar totuşi să te ascunzi de ajutor. Nu mai vrei să simţi incă un eşec al acţiunilor tale intreprinse doar pentru a face ceva mai bine. Nu mai poţi să aştepti şi să priveşti un nou răsărit care pentru tine să nu insemne altceva decât o nouă zi fără reuşite, o zi ca oricare alta. Să vrei să iubeşti, dar să iţi fie frică de despărţire, insă să mai ai incă puterea să faci altcuiva acelaşi lucru. Să spui mereu adevărul tău insă nimeni să nu te creadă, pentru că toţi sunt mincinoşi şi nu pot să accepte ideea că intradevăr cineva chiar nu şi-a creat o mască să se ascundă. Te vezi prin ochii lor şi te intristezi. Vrei să ţipi că tu nu eşti aşa. Incerci, le arăţi, dar ei văd doar ce vor. Vrei să accepţi, doar ştii că eşti inconjurat de oameni, dar incep să te apese toate aceste false păreri şi gesturi. Obosit şi simţindu-te tot mai bătrân fără să fii cu adevărat, incepi să te ascunzi in tine. Nu mai vrei de acum să te vadă cineva. Mai vrei doar să poţi să plângi, să poţi astfel să simţi că ai mai scăpat de povara atâtor suferinţi. Dar nici măcar asta nu iţi iese. Doar ştii cum e. Ai fost până acum de atâtea ori in situaţia asta. Mai trist e faptul că şi ei au fost. Dar ei au uitat şi se prefac acum că inţeleg, dar nu au invăţat la timpul potrivit nimic din asta. Te ascunzi in viaţa ta, incerci să dormi, dar nici somnul nu vine şi dimineaţa te găseşte cu gânduri invălmăşite pe care nu le inţelegi. Nicio soluţie... şi iar răsăritul.

Am crezut că pot să cresc om

  Cineva vorbeşte in casă. E doar televizorul. L-a aprins până la urmă doar ca să se audă ceva şi să nu mai fie atâta linişte. Ultima oară a vrut să-l aprindă..cu benzină. Dar nu a  făcut asta pentru că nu era al ei. Telefonul mobil s-a descărcat de mult şi nu a mai vrut să-l încarce, iar fixul nu mai sună oricum. A renunţat de mult să mai creadă că o mai poate salva cineva sau ceva. A lucrat o vreme la un ziar. Era ceea ce îşi dorea. Scria totul din suflet, dar asta însemna că scria doar adevărul. A mers o vreme bine, la  început era criticată, apoi aplaudată, apoi mulţi au început să o vorbească doar de rău şi să o privească încruntaţi. A fost concediată. Oamenii deranjaţi de adevărul din articolele ei au dat publicaţiei două variante: ori renunţă la ea, ori vor primi o amendă de o să-i usture şi în fund până o vor plăti sau vor fi închişi. Bineînţeles că ea a rămas fără un loc de muncă. Povestea a fost, desigur publictă altfel. S-a cerut publicarea unui articol mincinos în care se spunea despre ea că este o falsă persoană, care obţinea informaţii din surse ilegale şi că tot ceea ce publica ea erau doar minciuni. Şi nimeni nu a mai căutat-o pentru angajare. Nimeni nu mai voia să audă adevăruri dureroase. Toţi au ales să trăiască astfel şi ea a fost dată uitării. Iar ei mint frumos în continuare şi naivii, oamenii, îi cred. Nu mai are nici oameni care să o susţină. Toţi prietenii ei s-au evaporat după acest incident. Câtă vreme a fost totul bine şi ea era apreciată şi prietenii îşi aminteau de ea. Dar acum nu. Nişte ipocriţi. Iar ceilalţi nişte căcaţi. O vreme la uşa ei mai bătea câte un rătăcit ce îşi amintea brusc de ea. La un moment dat s-a săturat de pretinsa lor înţelegere. Nu mai deschidea nimănui uşa. Acum parcă îşi dorea să mai audă pe cineva. Dar nu mai avea ea ce să spună. Renunţase să mai gândească. Ultima carte începută, zăcea deschisă pe masă. Nu mai citise nici măcar un cuvânt. Stătea toată ziua în faţa televizorului, se uita la filme proaste şi fuma...uneori mai bea apă, dar cel mai adesea cafea. Ţigara şi cafeaua îi erau nelipsite. Însă nu mai avea mulţi bani. În curând nici d-astea nu va mai putea să-şi cumpere. Se gândea să se ducă la ţară, la părinţi. Dar nu voia să se întoarcă la ei spunând că marea lor fetiţă luptătoare a eşuat şi a renunţat, a fost învinsă. Nu putea să facă asta, mai bine aştepta în tăcere. Peste două zile trebuie să plătească şi chiria, dar nu are cu ce. Probabil că va fi dată afară. Facturile nu le-a plătit de două luni. Se miră că mai are curent, gaze, apă. Se aude soneria. Ea priveşte prin televizor. Soneria sună strident. Plictisită şi cu ţigara între degete se ridică. Deschide simplu uşa. În faţa ei îl vede pe un fost prieten. Îl recunoaşte, dar nu spune nimic. El stă ca prostul acolo şi zâmbeşte. Până să deschidă el gura să scoată vreun porumbel, îi trânteşte uşa-n nas şi răsuceşte cheia în broască. Nu mai sună nimeni. E din nou linişte. Nu se mai aude nici televizorul. Se uită la el. E stins. Încearcă întrerupătorul. Becul nu se aprinde. Da, i-au oprit în sfârşit şi curentul. Dă drumul robinetului în cadă. Nimic. Descuie uşa de la intrare.  Plictisită şi învăluită de un nor gros de fum şi un amurg întârziat, se aşează pe covorul din dormitor, în faţa oglinzii mari. Priveşte cu ochi goi imaginea. Se vede şi recunoaşte că nu mai e nimic în ea. Îi spune imaginii ei: Iartă-mă că am vrut să te fac om! şi adoarme cu capul pe covorul aspru.

   Am sunat-o pe Melania de aproape douăzeci de ori luna trecută, dar ea nu a răspuns. Acum nu mai o pot suna, are telefonul închis. Am urcat în maşină şi am mers pâna la ea. Sun la uşă. Nu răspunde nimeni. Încerc uşa. E deschisă. Intru strigând-o. Credeam că poate doarme. Sau poate nu e acasă şi a uitat uşa descuiată. I se intâmplă adesea asemenea lucruri. E complet aiurită, adâncită mereu în gânduri prea grele pentru ea. Când intru în dormitor, dau cu ochii de imaginea ei în oglindă, stând în picioare şi privind ceva jos. Iar în faţa oglinzii, ghemuită pe covor, e Melania, trupul ei. Respiră încet si pare atât de odihnită şi mulţumită încât mi-e teamă să-i tulbur liniştea. Iau oglinda din locul său şi ies încet. Imaginea ei rămâne cu ochii plecaţi şi fără să spună un cuvânt. Mă mai uit o dată spre locul unde e Melania. Pe perete, de unde am luat oglinda stă scris apăsat: "Iertaţi-mă, am crezut că pot să cresc om!".